De un an, pe o stea… In memoriam Nicolae Felecan

0
226

Dragul nostru soț, tată și bunic,
Credem că ți-am identificat locuința în care te-ai mutat în urmă cu un an; trebuie să fie vorba despre steaua aceea strălucitoare, călăuzitoare, a cărei orbită își face drum prin dreptul ferestrei fiecăruia dintre noi. Nu știm cu exactitate câte suflete încap pe ea, cert este că ne trimite o lumină complice. Chiar și atunci când este înnorat, tot răzbate ea ca să vezi și să te asiguri că lucrurile aici, pe pământ, sunt așa cum le-ai lăsat. Și chiar sunt toate la locul lor. Cum ne-ai obișnuit. Noi suntem bine, însă câteodată, destul de des, ce-i drept, ne taie respirația un dor aprig de tine…., de prezența ta la rugăciunile pe care obișnuiai să le înalți împreună cu mine, soția ta, de vorbele tale pline de recunoștință pe care mi le adresai când îți făceam prăjitura preferată sau mâncarea ce avea gustul aceleia din copilărie, pe scurt, de tot comportamentul tău ireproșabil de soț unic, așa cum ai fost. Îmi lipsești inimaginabil de mult prea mult. Știu că mă încurajezi, spunându-mi că mi-au rămas amintirile. E adevărat, dar aș fi vrut să le depănăm împreună… Bătrânețea este și despre fericirea de a ne cumineca de la același izvor al tinereții gustat laolaltă. Nevoințele inerente ale fiecărei zile se aștern, ca pe o albie, peste gândul mereu la tine, la suferința cruntă îndurată săptămâni apăsătoare înainte să pleci definitiv pe steaua ta. Mă descompun și eu bucată cu bucată în fiecare zi și noapte că n-am putut să-ți fiu de folos. Mă răscolește obsesiv gândul că nu ți-am fost aproape, că nu ne-am vorbit, nu ne-am luat rămas-bun așa cum se întâmplă între doi camarazi călători care merg 53 de ani mână în mână. Că nu ne-am pus ordine în lucrurile rămase aici cât tu vei fi fiind plecat, cât eu voi fi rămasă… Și ca o povară, n-am lacrimi de plâns. Ochii-mi care nu te mai văd, dar se în­că­pățânează să te aștepte, le-au ferecat. Continuu să mă rog, dar iartă-mă, Doamne, am clipe în care cerul îmi pare închis. Atunci durerea surdă și oarbă urlă în mine să se deschidă și să mă primească în el. Știu că îți dorești să fiu tare, așa cum mi-e firea, dar mă pierd cu ea atunci când lipsa ta amară mă gâtuie. Îmi domolesc firav inima zăvorâtă, chibzuind că acolo n-ai cum să fii singur. (Nici în viața efemeră nu-ți plăcea solitudinea.) Ți-ai întâlnit cu siguranță părinții și frații, colegi și prieteni dragi, plecați mai timpuriu, și împreună cu ei, printre îngeri, depănați povești, ne priviți în jos, în timp ce noi vă căutăm în sus… și astfel împărtășiți marea bucurie a revederii. Nu-mi pot imagina altfel steaua în care te-ai retras decât populată și de sufletele celor pe care i-am pomenit noi cât erai în viață. Transmite-le tot dorul meu și asigură-i că nu încetez să mă rog pentru odihna lor. Și a ta. Cea fără de sfârșit. Așa, privirile noastre se întâlnesc în singurul mod de comuniune până când voi fi și eu chemată la voi ori veți învia voi întru viața veșnică…
Suntem bine și noi, copiii și nepoții tăi, doar că răpuși câteodată de dorul nestins după gesturile tale întemeietoare pe care le-ai făcut pentru noi. Privim în gol către poarta care nu se mai deschide să intri când cu vreo delicatesă, când cu vreo sugestie de lectură, când echipat corespunzător să ajuți la vreo muncă gospodărească. Au înflorit pomii fructiferi și în acest an, chiar dacă n-au fost curățați de tine, dar roada lor a avut gustul amar al nefirii tale atunci când au dat în copt. Ne lipsesc povețele tale, vocea ta blândă, glumele noastre, ființa ta risipită peste tot în ceea ce ne înconjoară, pentru că la făptuirea a tot ai pus umărul… Știm că și noi îți lipsim și că ții îndreptată lumina stelei serale spre noi. Ne doare, cum este firesc, plecarea ta, dar parcă împrejurarea ar fi fost mai suportabilă dacă ți-am fi mulțumit mai mult, mai des cât te-am avut aici…
Mai știm că nu te plictisești, deoarece un om de spirit nu are clipe moarte (ce cuvânt!) nici aici pe pământ, nici acolo în cer. Zâmbim condescendent când te imaginăm vorbind latinește cu Ovidius și în grecește cu Euripide. Cultura clasică ți-a marcat toată existența pământească. Ne-am dori mult de tot să lași timiditatea la o parte și să te împrietenești cu reprezentanții ei aleși.
Restul lucrurilor pe care nu ți le scriem ți le gândim și sigur găsești tu vreo ghidușie să le primești. Uneori se impune să mai fii și poznaș în Viața de Apoi, să nu iei totul chiar atât de în serios, mai ales atunci când cei pe care i-ai lăsat înalță către tine doruri nestinse de iubire… Rămâi în tot ce ne înconjoară înc-o vreme, și înc-o vreme…
Familia ta.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.