Mircea Roman și sculptura sufletului

1
604

Pe lăpușeanul Mircea Roman, sculptor orgolios și tenace, cu virtuți artistice recunoscute din Londra, la Osaka, l-am cunoscut, cu mulți ani în urmă, la Tabăra de sculptură în lemn de la Sighetul Marmației, una dintre cele mai frumoase aventuri artistice din biografia municipiului de pe malul Tisei. Câmpul acela de pe dealul Dobăieș a fost un muzeu în aer liber, unde și-au lăsat creațiile mulți sculptori de valoare. De la Ovidiu Maitec, la Mircea Roman. Acolo, la Sighetul Marmației, el a cioplit sculptura „Semn la margine de drum.” Din păcate, operele au fost înghițite de schimbarea vremurilor, de indiferența noilor lideri. A fost o idee de excepție, care s-a năruit.
Dar sculptorul Mircea Roman nu a încetat să urce, să aibă expoziții de anvergură, să fie în oglinda criticii de artă de la noi și din alte țări. El este apreciat peste tot, deoarece sculptează sufletul, ideile mari care preocupă lumea contemporană. Mi-am adus aminte de traseul artistului răsfoind cartea lui Alexandru Davidian, un biograf consecvent al artistului. Dar am în față și interviul meu din 1987, de la Sighetul Marmației. Așa că am la îndemână câteva date din viața lui. S-a născut în anul 1958, în comuna Băiuț, ca fiu al tehnicianului silvic Alexandru Roman. Din 1961, familia Roman se mută la Târgu Lăpuș, orașul devenind leagănul copilăriei. Este iubitor de filme istorice. A văzut un film despre pictorul Van Gogh, cu actorul Kirk Douglas, în rolul principal. Viața marelui pictor are o influență decisivă asupra tânărului.
Îmi spunea că de aici a pornit drumul spre artă. Doamne, ce poate face un film! Apoi este elev la Școala de artă din Baia Mare, avându-i colegi de clasă pe Zoltan Feher, Otilia Pop, Adrian Oțoiu și alții. Datorită profesorului Carol Kadar trece de la pictură la sculptură. Așa ia legătură cu arta egipteană antică, greacă și romană. Ajunge student la Institutul de Artă „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. După absolvire este repartizat la Întreprinderea „Marmura” din București. A lucrat și cu arhitecta Anca Petrescu, la Casa Poporului. După prima expoziție își dă demisia de peste tot și se consideră artist. Ajunge la Londra, câștigând bursa Delfina Studio. Din 1992 și până în 2007 a lucrat la Londra. Apoi s-a reîntors la București.
Despre perioada londoneză a sculptorului Mircea Roman am scris câteva texte. Spuneam atunci, că lăpușeanul nostru era conștient că un mare artist se impune enorm de greu. Dar nu a cedat. Ca să iasă în lumea londoneză, el a sculptat un om ambiental – omul-barcă, numit de un critic de artă – și l-a expus pe malul Tamisei. Era o sculptură de lemn, așezată orizontal lângă fluviu, care îți dădea impresia că este o corabie ce plutește pe apă. Londonezii s-au întrebat: ce-i cu minunea aceea de lemn? Află că este opera unui artist român. Sculptura a rămas pe malul Tamisei un timp mai îndelungat. Apoi și-a retras-o în atelier.
Mircea Roman crede că arta autentică are virtuți universale. Dar nu poate fi universală dacă nu are un sâmbure de național. Evident, aici este reflexul lui Brâncuși. Călătoria lăpușanului nostru spre marea afirmare conține talent, har, tenacitate și multă trudă artistică. Din Nordul nostru, i-am urmărit evoluția. Am consemnat, la timpul potrivit, prezența lui remarcabilă la Bienala de la Veneția. Are ambiția firească să devină un nume în sculptura lumii. Și nu-i o credință deșartă. Confirmările au venit. Este singurul sculptor român care a câștigat Premiul pentru Sculptură al Trienalei de la Osaka. Criticii de artă susțin că este cel mai mare premiu de acest fel din lume.
Sculptura lui este generatoare de idei. Sau, mai bine zis, pleacă de la idei care cutreieră lumea asta. Este preocupat de veșnica actualitate a suferinței, a nepăsării celorlalți, a dramei abuzurilor de orice fel exercitate de către om chiar împotriva lui însuși. Apoi simplitatea, demnitatea și un sentiment de atemporalitate rămân semnale distinctive ale artei sale. Cartea care mi-a stârnit acest text se numește „Mircea Roman, din fragmente”, alcătuită de Alexandru Davidian, respiră ritmul existențial al artistului. Un gând al lui ne poate fi lămuritor: „Eu am făcut sculptură cu trup și suflet. Sufletul trebuie să difere de trup. Sufetului i-am pus mână și aripi ca să se înalțe și să fie altfel decât trupul. Așa că le-am făcut sculpturilor mele suflete.”
Cartea mai depune mărturie despre urcușul unui mare artist, care a pus, mai ales lemnului, o vocație universală. După ce am închis cartea, m-am întrebat: cât de lung este drumul din Târgu Lăpuș până la Osaka? Ori până la Veneția, sau Londra? Evident pe cărările artei. Asta numai marele artist Mircea Roman știe mai bine. Că poartă în sculptură simbolul sacrificiului creștin, reamintit în fiecare an la sărbătoarea Nașterii Domnului. Sărbători fericite, maestre!

1 COMENTARIU

  1. Cu adevărat un mare artist și un biograf devotat. Cartea și autorul ei merita mai multa atenție, poate o recenzie mai consistenta, chiar dacă ziarul este regional.

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.