Locuri stranii, de văzut în Maramureș

Ce-i drept, ne ajută și vremea. Pe frig și pe ceață, trebuie doar puțină imaginație pentru a găsi ciudățenii prin Maramureș. Dar le avem oricum, e specificul nostru de oameni nordici, să fim altfel, puțin ciudați. De nu ne credeți, ia vedeți cum se lamentează în acest moment restul țării și presa aferentă pentru 20 de centimetri de zăpadă, pe care noi abia o așteptăm. Fără „România sub nămeți” la noi, trecem la ciudățeniile noastre!

Gările, adio romantism

Odată ca niciodată, gările aveau parfumul lor. Se pleca în armată cu cortegiu sau cu ceată de prieteni care-ți râdeau de milă, aveau loc întâlniri și despărțiri. Acum? Uitați-vă la gara Băii Mari. Sugerează orice altceva decât romantism. Dar cea din Sighet? Și mai și, bate vântul, iar toaletele au nevoie de un specialist care să despartă mirosurile de acolo pe decenii, pe orânduiri. O altă gară stranie este cea din Valea Vișeului, la limita cu Ucraina, care sugerează mai degrabă liniștea de dinaintea furtunii.

Indiferent dacă furtuna e traficul de noapte sau altceva. E frumoasă, cosmopolită, are iz de graniță, dar e stranie, înghesuită între munți și mărginită de Tisa, încă râu de munte. Ar mai fi de amintit gara veche a orașului Vișeu de Sus, unde mai dăinuie o construcție tristă, ce amintește de deportarea masivă a mii și mii de evrei, spre moarte. La cealaltă extremă, gara Mocăniței e cochetă și căutată. Apoi, gara din Săcel, care are cei mai mulți pasageri (poate singurii) de materie lemnoasă, via Sebeș. Sau chiar cea din Mireșu Mare, cerută încontinuu de autoritățile locale pentru a fi salvată de la dărâmare și de la statutul de popas al boschetarilor.

Perimetre miniere – locații de filme de groază

Fără urmă de ironie, fostele mine din Maramureș sunt perfecte locații pentru turnarea de filme horror, doar că încă nu s-a trezit nimeni să valorifice potențialul. Dincolo de Baia Borșa, spre halde, am văzut o asemenea locație perfectă. Dar nici minele Baia Sprie, Nistru ori Handalul Ilbei nu sunt mai puțin demne de a-ți ridica părul pe ceafă. Acum, nici măcar „colectorii” de fier nu le mai caută, sunt pustii, în scurt timp copleșite de vegetație și sălbăticiuni. Și lista poate continua cu altfel de locuri stranii: prospecțiunea de uraniu de la Repedea, unde ai o haldă pe care se află celebrul semn de poluare chimică, plus gura de mină din care curge apă, nestingherită. Apoi, deasupra Băii Mari, pentru temerari, ai mina veche, istorică, de pe Dealul Crucii.

Imaginați-vă doar modul de intrare: te pui în patru labe, apoi pe burtă, înaintezi câțiva metri, te ridici și te lipești de perete pe un culoar îngust, preț de 3-4 metri, apoi ieși… într-o sală întunecoasă, dar cu două pete de lumină de sus, de mărimea unui stadion de fotbal, însă cu o vale adâncă la mijloc. Cu pereți mânjiți de funingine. Brrrr…. Dar n-am ignora nici haldele și iazurile de steril, adevărate porțiuni de deșert în Maramureș, pe care ba se fac lacuri, ba cresc mesteceni și salcâmi, ba vezi urme de animale sălbatice, refugiate acolo de noi.

Cartiere minoritare, mănăstiri degeaba?

Nu știm cât de „politically correct” e să amintim cartierele de romi aici, dar știm cu certitudine că un sat maghiar, ucrainean sau un cartier de țipțeri nu ne dă senzația stranie pe care ne-o dă parcurgerea Craicăi pe calea ferată, traversarea Ponorâtei, a Chelinței sau a capătului de Coltău. De nu ne credeți, mergeți la o plimbărică prin curtea combinatului Phoenix, unde veți avea ingrediente multiple de ciudățenii! N-ar trebui să ignorăm în lista ciudățeniilor mănăstirile nepopulate sau cele mai mărunte, puțin populate. Dacă aveți nevoie de senzația de apăsare, ia mergeți pe vremea de acum la mănăstiri precum cea de la Băsești, Dealu Mare, Șatra Pintii, Rona de Sus.

Natură stranie, antropizată sau ba

Desigur, avem în Maramureș zone puțin umblate, care în lipsa turiștilor, a traseelor, a obiectivelor de căutat, sunt cam ciudate. Culmea Codrului, de exemplu, e puțin umblată, spre deliciul celor ce exploatează lemn. La fel, munții Lăpușului, cei care, culmea, ar avea destule de arătat.

Dar au și o populație majoră de urși, tocmai din cauza neinteresului. Altă zonă stranie este porțiunea dintre Baia Mare și Săpânța, cu urme contradictorii de cariere, minerit, microhidrocentrale, exploatări forestiere, dar totuși sălbatică și cu iz de animale sălbatice din vârful lanțului trofic. În extrema nordică, deasupra Săpânței, zona e ciudată altfel: în ciuda potențialului turistic, cu cascade, stânci, belvederi, natura a fost și este abuzată de tăieri, de exploatări de piatră, de râuri captate pentru energie. Senzația pe care ai avut-o între Poiana lui Dumitru și Săpânța se repetă, un pic șablonard, în zonele de Subcarpați de deasupra Cicârlăului, a Nistrului sau a Băiței.
Dar să nu credeți că toate cele de mai sus sunt de evitat, ci sunt de vizitat. Ruinele industriei au parfumul lor. De n-ar polua masiv, și cele ale mineritului. Pădurile golașe aduc cu ele lecții de învățat, chiar dacă destul de târziu. Gările? Pline de amintiri. Cartiere de romi? O lecție de supraviețuire. Mănăstirile? No comment. Iar dacă nu ne credeți, aveți răbdarea de a privi, fie și de departe, în aceste momente, dis de dimineață sau pe înserat, cețurile-negurile ce coboară de pe Preluci…