Vremuri răsucite

0
80

Nu credeam să învăț lumea asta cu legea dezvățului. După ce am trăit o vreme sucită în felul ei, scăpând în peisajul deal-vale, cu tinerețea și alte haiducii ale vârstei, când a venit schimbarea lumii am crezut că pornim pe un drum mai pavat. Ce strigau tinerii înainte de a fi împușcați? Libertate! Libertate! Ce am înțeles noi din acel strigăt? Am scăpat de o povară unică, cu granițe închise, în ultimii ani cu serioase restricții de aprovizionare, cu lumină de la acumulatorul de tanc, să-și poată face seara Ioana lecțiile, și am nimerit într-o lume cu poveri mai multe. Cică nu este bine să regreți trecutul acela, când mergeai la joc, în șeză­tori, te adunai cu frații, cu prietenii, părinții erau puternici, satul era la locul lui, sărbătorile te chemau acasă, liturghia se săvârșea într-un stat care se pretindea ateu, dar nu era!, ai întemeiat o familie, ai terminat o facultate, ori o școală profesională și multe altele cu semnele nădejdii.
Cum să renunți la aceste averi ale sufletului, care nu se mai întorc? Asemenea personaje, cu privirea peste umăr, adesea sunt numite nostalgice. Da, am fost locuitorii unor vremi sucite. Și am pornit spre o lume nouă, necunoscută, fără mari lideri garantați că ne vor ocroti destinul. Andrei Pleșu mi-a adus aminte de omul fără dileme. Și chiar ne invită să ne amintim de moravurile noastre prerevoluționare. Zice filosoful că atunci, în lumea aceea, binele și răul se deosebeau cu ușurință. Adică stăteam cuminți într-o toropeală plină de argumente. Acum am intrat într-o derivă geometrică, în care ne complacem deocamdată. Pleșu spune asta! Și ne face portretul omului fără dileme.
E marele organizator și pedagog, își asumă prerogative unice. Hotărăște în numele nostru, nu-l duce gândul că poate greși. Are ambiții peste puterile lui, caută să impresioneze prin biografii pompoase, cu trei facultăți și tot atâtea doctorate, dar când să închegi un dialog cu el ideile patinează ca un paznic de noapte, încălțat cu cizme de cauciuc. Am crezut că voi face parte dintr-o generație care nu va prinde războiul. M-am înșelat. Lumea liberă, visată de tinerii împușcați în piață, ne-a adus moartea și ruina aproape. Ni s-au furnizat teorii care vor să justifice moartea. Războiul are tot mai mulți adepți. Cei care doresc pacea au devenit dușmani ai poporului. Un ministru de la noi, care a îndrăznit să sugereze negocieri cu Rusia, a fost repede schimbat.
Cu Kremlinul discută doar cei care trebuie să profite de pe urma acestui dezastru. Moartea soldaților nu mai are semnificația morții creștine. În acest război, jucătorii principali nu sunt partidele politice, ci mai degrabă grupuri de oligarhi, care conduc diferite centre de putere. Așa a apărut pe frontul ucrainean Grupul de mercenari Wagner, care nici măcar nu face parte din armata rusă. Așa au venit pe front cecenii, oameni ai războiului. A apărut și Grupul Mozart, o replică directă la mercenarii Wagner. După cum se vede, ambele au nume de compozitori germani.
Apoi, este un război în care religia este un vector vizibil al cuceririi. Unii clerici ruși le-au spus enoriașilor că se pot mântui doar prin uciderea aproapelui. Adică pe ucraineni, oameni care trebuie să dispară. După cum spunea Soloviov, unul dintre propagandiștii lui Putin, într-un mesaj de sărbători: „Viața este supraestimată masiv. De ce să ne temem de inevitabil? Mai ales atunci când ajungem în paradis. Moartea e sfârșitul unei căi pământești și începutul unei alteia. Nu lăsați frica de moarte să vă influențeze deciziile. Nu merită să trăim decât pentru ceva pentru care suntem gata să murim, așa e dat să fie… Luptăm împotriva sataniștilor. E un război sfânt și trebuie să-l câștigăm.”
Și toate acestea se întâmplă sub ochii noștri. Uneori umezi, alteori flamați de răsucirea acestui cotidian. Pe parcursul unui an de război, s-au conturat teorii care mângâie moartea. Din război pentru patrie a devenit război sfânt. Rușii contemporani nouă au la îndemână teologi și filosofi din istoria lor, ale căror teorii sunt reînviate. În timp ce ostașii ruși mor pe front, Dughin, filosoful de curte al lui Putin, îl aduce în actualitate pe Nikolai Fedorov, un pedagog rus, numit și Socrate al Moscovei, datorită filosofiei radicale pe care o propaga. După cum se vede, moartea și ruina sunt însoțite de un delir ideologic, decupat din trecut și adaptat la nevoile războiului.
Tu, om de la poalele muntelui Gutâi, ce să mai crezi? Am devenit un personaj cu multe dileme. Cu multe întrebări și cu răspunsuri vagi. Așa, eu nu pot renunța la trecut, așa cum a fost el. De acolo am dobândit un gând care nu s-a stins. Îmi spunea mama când am plecat în lume: ai grijă pe unde umbli, fă bine la oameni! Nu te speria, că o să te înveți cu răul, mai repede decât cu binele. Că așa-i făcută lumea! În aceste vremuri răsucite, aceste sfaturi sunt mai prețioase decât cele ale lui Fedorov. De aceea nu pot renunța la trecut! Nu am obsesia cetății asediate, dar mă lupt cu teoriile coapte în laboratoare fără nume. Care, iată, pregătesc destabilizarea Basarabiei.
Mai nou, ni se spune să renunțăm și la rugăciunea inimii, TATĂL NOSTRU! Ce lume, oameni buni, ce lume răsucită! Curaj pe cont propriu!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.