Cine va ajunge nume de stradă?

0
98

Aspirația firească a românilor de a ocupa funcții politice, ori administrative mi se pare firească și necesară pentru sănătatea și funcționarea statului. În cele peste trei decenii de când s-a întors lumea și pe la noi, am văzut cine și câți s-au perindat pe la conducerea țării, a guvernelor și a altor instituții de importanță națională. Fiecare dintre noi am avut preferințe, convingeri, ori pasiuni pentru unii sau pentru alții. Și discreția votului ne-a pus în situația de a opta. Aceasta este regula democrației. Regimul de democrație populară, în care am trăit ani în șir, avea un specific al partidului unic, cu toate atribuțiile lui. Și atunci mă refugiam în democrația interbelică, perioadă în care România a avut experiențe salutare. Și în politică și în cultură, în administrație și în ieșirea țării în lume.
Am lecturi consecvente despre acea perioadă. Dar și despre timpul de dinaintea Marii Uniri. Ca să ajungi ministru în România veche trebuia să ai un anumit prestigiu, dobândit înainte de a te așeza în fotoliu, să ai studii solide într-o profesie, să fi avut un rol important într-o împrejurare istorică. Adică să ai aura personalității. Apoi, să nu fii asociat cu hoția, să dai dovadă de onestitate, tărie de caracter, simț al onoarei. Dacă un demnitar le avea pe toate acestea, și ceva în plus, nu asigura neapărat performanța politică, dar erau criterii care investeau încrederea. Se prefera cunoașterea limbii țării pe care urma să o slujești, dar și a altor nea­­muri dacă este posibil. La diplomați era obligatoriu.
Nu doresc să fac portrete în alb și negru ale noilor guvernări, dar m-am luat după domnul Andrei Pleșu, care trăiește în Capitală și vede mai bine cum stau lucrurile. Și dumnealui tratează noile figuri politice cu îngăduință, dar realitatea îl trage de mânecă. Așa că scrie domnul Pleșu: “Nu exclud posibilitatea unor surprize încurajatoare, chiar când premizele nu păreau să le anticipeze. Dar nici nu pot să nu iau notă de diferența dintre Spiru Haret și Liviu Pop, sau dintre Barbu Ștefănescu Delavrancea (ca primar al Bucureștiului) și Gabriela Vrânceanu Firea. De fapt, încerc să mă pun în pielea demnitarilor de ultimă oră și să sper că au momente de autoevaluare cinstită, cu gândul la tradiția postului pe care-l ocupă.”
Jilțul a fost onorat prin vreme de personalități care au făcut istorie. Foarte puțini demnitari care au ocupat func­ții importante au mărturisit că au modele. La un model te raportezi, încerci să îi calci pe urmă. Sau dacă ai aceste repere impunătoare nici nu accepți un post care te poate copleși. Oare mai există onoare în asemenea situații? Se pare că nu. Pilda cu pălăria prea mare pentru un cap prea mic nu este luată în seamă. Funcție să fie, cu bani mulți. Apoi, nu numai cei numiți sunt vinovați, ci mai ales cei care-i numesc. Adeseori, concursul este o tâmâie democratică. Tot domnul Pleșu mi-a pus la îndemână starea unor predecesori care au ilustrat cu nobilă competență unele ministere. Și se referă la Ministerul Justiției. Pe acest scaun au stat Ioan Al. Filipescu, unionistul cu studii de drept la Paris, Constantin Hurmuzachi, cu studii de drept la Viena, Al. Papiu Ilarian, cu studii la Viena și Padova, lider în Transilvania, Gheorghe Costaforu, unul dintre întemeietorii Dreptului Penal din România, Titu Maiorescu, Grigore Iunian, Istrate Micescu. Și lista este lungă.
Dar la Învățământ? Au fost Spiru Haret, ale cărui idei se regăsesc și astăzi, Titu Maiorescu, Octavian Goga, ori Nicolae Iorga. La Finanțe au fost Grigore Balș, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae Titulescu, Iuliu Maniu, Virgil Madgearu. Că tot este mare vânzoleală pentru Primăria Bucureștiului, amintim că acest scaun a fost onorat de Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti, Grigore Cerchez, Pache Protopopescu, Vintilă Brătianu. Comparați numele acestor iluștri înaintași cu cei care s-au perindat în perioada postdecembristă. Aflați dumneavoastră merite, că eu nu prea le știu. M-am uitat pe harta Capitalei și am aflat că fiecare dintre ei a devenit nume de stradă sau bulevard. Este o formă a recunoștinței din partea generațiilor care au urmat.
Aici am o întâmplare cu un alt înțeles. Când poetul Nichita Stănescu a fost la Sighetul Marmației a avut o întâlnire cu un demnitar local. A venit vorba despre scriitorul Alexandru Ivasiuc, bun prieten cu Nichita. Printre altele, demnitarul ne-a spus că scriitorul sighetean, răpus de cutremurul din 1977, va avea o stradă care-i va purta numele. Atunci, Nichita a exclamat: „Doamne, Alexandre, să fii nume de stradă?” Strigătul a rămas unul poetic, deoarece scriitorul are o stradă în municipiu care-i poartă numele.
Mă întorc de unde am plecat, la oamenii politici care au cârmuit țara în ultimele trei decenii. Întrebarea mea din titlu este puțin utopică, glazurată cu puțin umor. Cine va ajunge nume de stradă? V-am dat o temă de comentat. Că treaba este a generațiilor care vin. Dacă vor învăța lecția valorii și a dreptei recunoștințe.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.