Sagrada Familia și arhitectul lui Dumnezeu

0
101

Spre seară, în satul meu, bat clopotele bisericii. Vestesc un eveniment religios. Când moare cineva în sat, funiile se leagănă singure. Și turla bisericii se leagănă. Le știu sunetele din fragedă pruncie deoarece casa părintească este în preajma bisericii. Ultimul dangăt de clopot se pierde în frunzele nucilor și unui cireș falnic, în care cântă păsări. Așa s-a întâmplat și în amurgul acela cu nori aducători de ploaie. Noaptea m-am visat lângă Sagrada Familia (Sfânta Familie). Nu a trebuit să fac efort de imaginație, deoarece visul meu a fost cândva realitate. Așa că m-am lăsat în voia amintirii.
Eram într-o dimineață, devreme, la Barcelona, unde m-am simțit ca Baudelaire un rege al unei țări ploioase. Era sfârșit de aprilie, cu un cer zvântat de nori peste orașul spaniol. Trec printre clădiri întunecate de secole, ori prin parcuri somptuoase, primenite de anotimp. Simt libertatea altfel, deoarece locuitorii Barcelonei nu erau pe străzi la ora aceea. Ce măreție să te simți singuratic într-un oraș mare. Îmi dau seama că este o zi de odihnă, motiv pentru care ferestrele caselor erau cu storurile trase. Se doarme bine în acea parte a Europei. Un stol de porumbei animă aerul. La un colț de stradă mă întâlnesc cu prozatorul Radu Țuculescu, care venea de la odihna nopții. Că așa ne-a fost înțelegere somnului. Cu el am împărțit acea dimineață din Barcelona.
Îl aud că pronunță cuvintele magice Sagrada Familia! El, un om mult mai umblat decât mine prin lume, știa chiar geografia locului. Ne îndreptăm spre acel miracol al arhitecturii moderne. Ne rotim privirea prin dimineața orașului. Cea de-a opta minune a lumii, cum îi spun cu orgoliu spaniolii, este ascunsă între clădiri care, mi s-a părut, o sufocă. Chiar câțiva arbori stufoși îi diminuează măreția. O descopăr în unda primelor raze de soare. Întruparea gândirii curajoase a lui Antonio Gaudi o văd într-o ipostază nefericită. Poartă pe trup o folie de polietilenă, semnul vechi că aici se lucrează. De când? Din anul 1882, când a început construcția. Cad de acord cu mine că acest miraculos edificiu vine dintr-o altă lume. Din gândirea genialului arhitect catalan.
Se spune că este piatra de hotar a celebrei expoziții de la Paris, care a marcat și evoluția arhitecturii în veacul XX. Atunci lumea a luat la cunoștință că în Catalonia este un faimos arhitect, cu viziuni unice și cu proiecte puternic individualizate. Biserica are 12 turnuri, reprezentându-i pe cei 12 apostoli, apoi simbolul celor patru evangheliști, pe Sfânta Fecioară, iar cel mai înalt turn este pentru Iisus. Cele trei fațade întruchipează Nașterea, Gloria și Patimile. Gaudi, născut într-un sat de lângă Barcelona, a conferit personalitate acestei arte, căutându-i esențele. A luat din gotic doar schema, lăsând barocului dezlănțuirea fără margini.
Arhitectul Mihai Pienescu, acum trăitor la Paris, dar cu legături profesionale în Baia Mare, în recenta lui carte acordă spații generoase lui Gaudi și artei sale. Socotește că marele catalan este un geniu al combinațiilor. A fost numit arhitectul lui Dumnezeu. El nu a avut discipoli. De aceea nimeni nu s-a încumetat imediat să continue construcția după moartea celebrului ei părinte, săvârșit din viață în anul 1926. Atunci era terminată doar o treime din mărețul edificiu. Până la urmă au fost câțiva cutezători care au continuat munca. Este greu, deoarece finanțarea a fost, și este, din fonduri publice. Finalizarea lucrărilor este preconizată pentru anul 2026. Sagrada Familia este o biserică. Înălțarea ei a avut parte de ostilitatea timpului, convertită în părerile potrivnice ale unor oameni. Și nu oricine.
Catedrala a fost umilită de Picasso, iar scriitorul George Orwell a numit-o monstruozitate modernă. Și o parte din clerul epocii se întreba cum va sta Iisus într-o asemenea alcătuire? Parcă nici rugăciunile nu vor ajunge acolo unde trebuie, rostite sub aceste forme rebele. Parcă sunt stalagmite cosmice turnurile ei. Cu vremea, lumea s-a obișnuit cu gândirea lui Gaudi. Acum se poate spune, fără îndoieli, și rugăciunea Sfântului Ignațiu. Pe mine m-a fascinat simplitatea genială a lui Gaudi. Chiar moartea lui o dovedește. Era dimineață și se îndrepta spre Biserica Sant Felipe, când a fost lovit de un tramvai. Era îmbrăcat modest, anonim de modest, așa că marele arhitect a zăcut un timp pe caldarâm, deoarece trecătorii nu doreau să se încurce cu un cerșetor.
De unde se vede că moartea nu crede în genii. Până la urmă s-a găsit un suflet milostiv și l-a ridicat din drum. Era prea târziu. Avea 73 de ani. Cred că de aceea am visat eu Sagrada Familia. Dar și pentru că eu și Radu, în acea dimineață, am văzut îngeri pe turlele catedralei. Mi-am adus aminte de Maramureș și, cu orgoliu, am alăturat bisericile noastre de lemn, lângă măreața construcție. Așa am crezut eu atunci și mai cred și astăzi. Aventura arhitectonică a lui Gaudi am găsit-o în măiestria meșterilor din Maramureș. Și n-am uitat că și Gaudi s-a născut la sat. Și a fost numit arhitectul lui Dumnezeu.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.