Trovanții – pietrele care cresc

0
117

În studenție am avut prilejul să fiu invitat de criticul și istoricul literar Al. Oprea, pe atunci directorul Muzeului Literaturii Române, să fac parte dintr-o echipă de cercetare, condusă de savantul Mihai Pop, cunoscut folclorist, de obârșie maramureșeană. Mai erau în grup poetul Gheorghe Pituț, profesoara Simona Cioculescu, scriitorul Nicolae Ioana și jurnalistul Ilie Purcaru. Teritoriul de acțiune a fost zona Vâlcea. Așa am ajuns într-o duminică la Vaideeni, loc cunoscut pentru creșterea oilor. Celebra comunitate păstorească din Oltenia de sub Munte era urmașa ciobanilor ungureni din Ardeal. Un tărâm încărcat de legende și bogat în peisaje de vis. Savantul Mihai Pop a cercetat folclorul păstoresc, ceilalți aveau alte domenii asumate.
Eu eram ucenicul grupului, dar m-am simțit în largul meu deoarece aveam o experiență de acasă, pe lângă turmele de oi. Mi-a rămas vie imaginea din Căminul cultural din Vaideeni, ticsit de săteni veniți la întâlnirea cu savantul Mihai Pop. Profesorul Oprea m-a provocat să citesc o poezie. O mioritică: Colindă păstorul cu turmele flămânde/Câmpiile noastre supărător de pustii etc. Cum a fost un an secetos, poemul meu a prins. Drept răsplată am fost invitat la casa unui oier cu faimă. Acolo, printre bucate și vin, gazda casei aduce vorba despre trovanții de la Costești. Și cum distanța nu era mare între Vaideeni și Costești, gazda noastră a organizat o călătorie a grupului să vedem ciudatele pietre.
Recunosc că am fost surprins de priveliștea oferită. Mi s-au părut niște pietre stranii, bizare. Au forme sferice, elipsoidale, ori au configurația cifrei opt. Au mărimi diferite, de la câțiva centimetri, până la cinci metri. Se formează într-un deal, de unde se desprind, alunecând într-o râpă. Și asta se întâmplă de milioane de ani, confirmă geologii. De altfel, numele de trovanți le-a fost dat de geologul român Gheorghe Murgoci, în anul 1907. Trovanții, deși par făcuți de mâna omului, nu sunt opere de artă. Eu am văzut trovanții în acea expediție științifică din zona Olteniei de Munte. După cum aminteam, prima impresie pe care mi-a produs-o vederea acestor miracole geologice a fost copleșitoare și a rămas neatinsă până în ziua de astăzi.
Am crezut că sunt de origine cosmică, aduse pe aceste meleaguri de zeii puternici ai lumii apuse. Acolo, la fața locului, savantul Mihai Pop, cunoscător al acestor fenomene geologice, ne-a spus că aceste ciudățenii din piatră se formează în straturile nisipoase ale solului, începând de la un punct, un nucleu care ia forma sferică și crește în diametru cam cu câțiva centimetri la o mie de ani. Apoi am cules și argumente ale specialiștilor, care confirmă viziunea folcloristului, că trovanții sunt o aglomerare de pietricele fine de nisip, legate între ele printr-un ciment carbonatic și nu trebuie confundați cu structura cristalului. Cu timpul, fie datorită mișcărilor pământului, fie că au crescut în dimensiune, aceste sfere formate se ciocnesc unele de altele, ori se înghesuie una în alta, făcând posibilă unirea lor.
De obicei, ca în lumea omenească, sfera cea mare o înghite pe cea mică. Ca în parabola peștelui. Am văzut la Costești, atunci, că pietrele miraculoase erau așezate prin curțile gospodarilor ca ornamente obișnuite. Am căutat și alte însemnări despre aceste pietre care cresc. Trovanții sunt o enigmatică lume de piatră. Cu șase milioane de ani înaintea nașterii genialului sculp­tor Constantin Brâncuși, natura a creat, nu departe de satul natal al lui, propriile variante ale Domnișoarei Pogany. Unii critici de artă au sugerat că ar exista o legătură între creația lui Brâncuși și miracolul trovanților. Fenomenul vine dintr-o vreme îndepărtată, numărată cu milioanele de ani.
Au fost prilejuri fericite pentru cei cu imaginația aprinsă să desprindă și înțelesuri magice. Au fost asociați cu bobul de grâu, care la geto-daci a fost plantă sacră, potirul sfânt, din care se zămis­lește taina vieții, veșnica întrupare a trupului și a sufletului, în Marea Trecere. Dar trovanții au corespondenți și în alte locuri din România. Cum ar fi în Munții Buzăului unde se află vestitele vetre isihastice. Dar și în alte părți din lume. Din Noua Zeelandă, în Dakota de Nord. Eu am rămas cu imaginea fascinantă de la Costești, județul Vâlcea. Da, am fost în locul în care am auzit cum cresc pietrele…Merită să mergeți să le vedeți la fața locului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.