Liniuța de unire

0
71

Cred că am obosit să-l evocăm pe domnul Caragiale, ca autor genial, care a intuit multe dintre capriciile purtării noastre prin intermediul unor personaje care nu se uită. Care au marcat lumea românească din timpul vieții lui, până în timpul vieții noastre. El a surprins admirabil liniuța de unire între caractere. Mai domestic, mai anarhic, timpul ne-a fost sfetnic bun pentru memoria unor personaje unice. Caragiale a întrupat în scrisul său, pe cursă lungă, starea politică românească și vârtejul corupției din sânul ei. Altfel nu-mi explic cum câțiva politicieni actuali s-au revoltat împotriva lui. Au refuzat orice asemănare cu Tipătescu, Cațavencu, Trahanache, ori Ghiță Pristanda. Sau celebrul Agamiță Dandanache, cel venit de la Centru. Că tot suntem într-un agitat an electoral. Caragiale reflectă o epocă. Nu o zic eu, ci mari critici care au cântărit cu inteligență mai ales comediile domnului Caragiale. Magistral a rămas Șerban Cioculescu, cu viziunile lui asupra marelui dramaturg. Am avut norocul să-l am, avem, profesor la facultate, unde, în mai multe cursuri, ne-a vorbit despre spiritul operei marelui ploieștean. Ori să-l ascult la celebrele Rotonde 13, ale revistei Manuscriptum, de la Muzeul Literaturii Române.
Tot răsfoind acea revistă, de referință pentru epocă, am aflat câteva texte scrise de Lev Troțki despre Caragiale. Am rămas surprins, dar lectura lor mi-a dat imbold să scriu acest text. Troțki scrie: „Absența totală de principii, înșelătoriile vulgare, corupția voioasă a moravurilor și șantajelor abisale sunt elemente constitutive ale politicii și moralei guvernanților României, așa cum ele sunt zugrăvite în piesa O scrisoare pierdută.” Asta scria Troțki în anul 1913, când a fost în România ca trimis special de război. Reportajele sale, apărute și în limba română, prezintă un interes major pentru cititorii zilelor noastre și relevă calitățile de fin observator al realităților românești de la începutul veacului trecut. Mai ales că părerile vin din partea unui personaj cu o tragică flamură politică.
După plecarea din România, unde a fost corespondent de front, a ajuns șef al Sovietului din Sankt Petersburg, a fost revoluționar bolșevic, intelectual marxist, politician influent. A fost primul comandant al Armatei Roșii și comisar pentru politică externă. În urma luptei pentru putere, Stalin l-a alungat din Uniunea Sovietică. A fost asasinat în Mexic de un agent belgian, Frank Jackson, în august, 1940. Tema a fost și subiectul unui film cu Richard Burton, în rolul lui Troțki, alături de Romy Schneider și Alain Delon. Lui Troțki, Caragiale îi apare ca un strălucit scriitor satiric, care a biciuit moravurile politice românești, așa cum a făcut Gogol, în Rusia, în „Revizorul”, cu cele ale birocrației rusești. I-a mai atras atenția forța arhetipului corupției, care, după cum se vede, nu este o invenție contemporană. Același personaj ciudat mai scria: „Nu există altă țară în lume în care corupția, sub toate formele sale, să aibă atâta greutate ca în politica românească.”
Ca locuitor al începutului de mileniu trei românesc, nu-mi face plăcere să pun liniuța de unire între starea de corupție din diferite perioade ale vremii noastre. De unde știa Troțki atâtea despre lumea lui Caragiale? Cred că de la Gherea, cu care era prieten. Orice orientare politică ar fi avut autorul textelor la care m-am referit, este bine să nu uităm că domnul Caragiale nu a fost socialist nici în somn. Dar o fină liniuță de unire prin vreme, privind corupția, nu s-a întrerupt. Nicio legătură cu timpul actual al unor evenimente tragice din Ucraina, ci totul despre lumea lui Caragiale. Văzută chiar de Troțki.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.