Singurătatea fluierului de cireș

0
44

Anul în care suntem, 2024, a fost declarat de Parlamentul României ANUL AVRAM IANCU, cu prilejul împlinirii a două veacuri de la nașterea eroului Revoluției Române din Transilvania, din anul 1848. Prin Legea promulgată de către Președintele României, instituțiile statului sunt încurajate să marcheze acest eveniment, un punct de cotitură către statul român modern. Până la ora aceasta, firave manifestări, puține articole de presă. De aceea am tresărit colegial și prietenește când am citit recent un admirabil portret de epocă, în care Avram Iancu este în centru, scris de distinsul prozator Eugen Uricaru, în ziarul Cotidianul, publicație condusă de fostul meu coleg de redacție bucureșteană, Cornel Nistorescu.
Este o literatură suficient de generoasă despre Avram Iancu, de la piesa de teatru a lui Lucian Blaga, la recentul volum alcătuit de istoricul literar Mircea Popa. Dar cititorii grăbiți de astăzi au nevoie de asemenea treziri de presă, cum a făcut scriitorul Eugen Uricaru. Așa că purced și eu spre conturarea unui profil de erou național, de care trebuie să ne aducem aminte. Și să-i recunoaștem faptele întemeietoare. Tânărul moț provenea dintr-o familie românească cu suficiente posibilități să-l dea la școli înalte. Așa a studiat jurisprudența la Târgu Mureș, devenind avocat. O meserie care i-ar fi putut asigura o existență demnă. Dar istoria, câteodată, are alte planuri cu unii oameni. Așa s-a întâmplat și cu Avram Iancu. Era ca o pasăre care cânta altfel în stolul Apusenilor.
Cu multă limpezime tânărul moț a privit lumea în care a trăit. Om cu știință de carte și cu demnitate moțească, a văzut cum străinii îi umilesc pe români. Le puneau dări multe și le jefuiau pădurile. S-a pus în slujba celor mulți. Chiar a cerut școală și baie comunală. Și a venit anul 1848. Care a scos la suprafață oameni și caractere. Dar și planuri ascunse. Au fost puse în program și prejudecățile istoriei. Cum a fost integrarea Transilvaniei în Regatul Ungariei, un obiectiv esențial al revoluției maghiare. Fără afirmarea echității și libertății. Distinsul scriitor Eugen Uricaru, autor de romane istorice, are la îndemână rezultatele documentării în arhive. Armata maghiară este decisă să suprime spiritul românesc transilvănean.
Avocatul Avram Iancu reușește strângerea laolaltă a unei forțe armate de care s-a ținut seama. La 24 de ani, are o putere organizatorică admirabilă. Curtea de la Viena avea mai multe întâlniri cu magnații maghiari, decât cu iobagii români din Apuseni. Avram Iancu și-a pus nădejdea în împărat. Care până la capăt avea să-l dezamăgească profund. La trei ani de la terminarea conflictului militar, tânărul împărat face o vizită în Transilvania. Avram Iancu pregătește cu lux de amănunte călătoria imperială. Dar împăratul nu urmează planul promis, acela de a se întâlni cu Avram Iancu, la el acasă. Atunci s-a produs marea ruptură. Cei doi se cunoșteau, că doar împăratul îl primise pe conducătorul transilvănenilor, la Viena.
După refuzul capului încoronat de a se întâlni cu Avram Iancu în Apuseni, orice speranță de dialog a eșuat. De aici începe marea însingurare a eroului nostru. Distinsul prozator spune că Avram Iancu a trecut prin experiențe greu de închipuit, fiind supus unui regim de persecuție fizică. Se amintește și episodul când a fost pălmuit de comandantul Cetății Alba Iulia. Avram Iancu este supus unui tratament umilitor și din partea familiei. Tatăl lui, speriat de amenințarea micii afaceri, îl declară nebun. Fratele lui, Alexandru, susține că Avram nu are dreptul să umble îmbrăcat frumos călare. Axente Sever, fost prefect, lasă scris că el nu a observat, în toată purtarea lui, vreun semn al rătăcirii mintale. Ani de singurătate și suferință. Umbla din cătun în cătun, având aproape fluierul de cireș, din care cânta jalea neamului său.
Viața de erou a marelui comandant al spiritului național, deși scurtă ca manifestare publică, rămâne pilduitoare pentru istoria națională. Unii au încercat să-l facă uitat, alții să-i diminueze rolul în revoluția pașoptistă, ori să-i batjocorească purtarea. Adică însingurarea, pricinuită de vitregiile istoriei trăite. Dar a fost și prizonierul demnității lui de moț dârz. A preferat frățietatea cu potecile pădurilor, pe unde mângâia istoria cu doinele fluierului de cireș, decât să fie un om cu mâna întinsă. De altfel, spun biografii lui, a refuzat toate privilegiile, mai ales cele bănești. A murit într-o dimineață de septembrie, pe prispa casei unui brutar din Zarand. Avea cu el o năframă, fluierul din lemn de cireș și o jalbă către împărat.
Să ne stârnim cei cu prețuire pentru istorie și să ne aducem aminte de eroul național care, prin crezul și faptele lui, ne-a deschis poarta spre statul român modern. Eu mai aud fluierul care cântă singur prin pădurile Apusenilor, răscolite de bătaia vântului.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.