Când vorbim despre copiii din sistemul de protecție al statului încă mai avem în minte imaginea unor micuți dezorientați, disperați să primească atenție, afecțiune și alte lucruri „mărunte” de care copiii din familii funcționale nu sunt conștienți.
După ce ies din sistem, unii dintre ei ajung în medii defavorizate, unde viața lor nu se schimbă în bine. Alții, mai norocoși, reușesc să-și găsească locul în societate și să se echilibreze. Și mai sunt unii, excepțiile, care reușesc cu adevărat în viață. Aceste persoane sunt dovada că se poate, că limitele sunt doar în mintea noastră.
Este cazul lui Claudiu Lingurar, un tânăr de 25 de ani, provenit din sistem, care acum este psiholog și are cabinetul lui propriu, în Cluj-Napoca. Deocamdată e un cabinet de consiliere, până când vin documentele de la Colegiul Psihologilor și va putea oferi ședințe de psihoterapie.
Poveste de roman
Povestea lui Claudiu este un roman despre iubire, acceptare, dezamăgire, sentimente de trădare și abandon, iertare și, mai ales învățare. A învățat din toate experiențele lui tot ce a putut învăța și, chiar mai mult, aceste experiențe l-au inspirat să-și croiască un alt fel de drum în viață.
„Povestea mea începe în anul 1999, în luna august, pe vremea murelor. Am fost născut în Baia Mare, la spitalul județean, acolo unde mi-am petrecut primul an din viață, poate cel mai important, anul în care copilul care se află în primul său contact cu lumea și cu tot ceea ce presupune ea. Asistentele și medicii mi-au fost protectori în timp ce statul căuta soluții pentru viitorul meu. La un an de la naștere am fost luat în plasament de o familie care m-a crescut până la vârsta de nouă ani”, începe el povestea.
De fapt, a rămas în spital pentru că s-a îmbolnăvit imediat după naștere, iar acasă nu erau condiții pentru un copil cu afecțiunea lui.
Astfel, după un an a ajuns în plasament, unde nu i s-a spus că nu este copilul natural al celor doi părinți. Și nici când a fost dus la centru nu i s-a spus. Ba, mai grav, a fost păcălit că merge în tabără.
„Când am împlinit 9 ani mi-au spus că nu-s copilul lor. Cel mai greu moment a fost când mi-au spus că mă duc în tabără și, de fapt, m-au dus la centru și m-au lăsat acolo. Pentru un copil a fost… au urmat doi ani de zbucium interior și de acolo cred că am dezvoltat o tulburare de adaptare. Nu neapărat una diagnosticată, dar pe care o pot dibui. Pentru că dintr-o dată am fost mutat dintr-un loc… am dezvoltat frică și anxietate și nu prea am avut suport din partea centrului. Mi se spunea să nu mai plâng că o să mă ducă la spitalul de nebuni, în loc să mă mângâie sau să mă pună în contact cu un psiholog”, își amintește el acum.
Dezamăgirile l-au inspirat să fie mai bun
Cert este că într-un final a acceptat situația, pentru că nu a avut de ales. A înțeles unde se află și că asta va fi viața lui și a învățat prima dată să ierte, după ce s-a obișnuit cu sentimentul de abandon. Un asistent social de care s-a apropiat mai mult l-a inspirat și l-a făcut să-și dorească să devină și el unu, astfel că atunci când a venit momentul, s-a înscris la această facultate.
„Am făcut asistență socială pentru a înțelege mai bine cum să fac asistența socială mai bună pentru centrele de plasament. La licență am studiat partea de comportamente deviante în centre, abuz de droguri etc, iar la disertație am dus cercetarea mai departe, cu ce se întâmplă cu comportamentele deviante ale minorilor, când devin adulți. Sunt considerate nu doar deviante, ci infracționale. Interesul meu a fost foarte mare spre centrele de plasament, acolo am și făcut parte de cercetare”, mai relatează el.
Școala a făcut-o în Cluj și așa a rămas acolo, unde a lucrat la un mic ONG.
După ce a lucrat în acest domeniu însă a înțeles că e nevoie de mai mult. Pentru că el putea oferi doar consiliere, însă beneficiarii centrului aveau nevoie psiholog.
„Mi-a fost foarte greu cu beneficiarii din centru la ședințele de consiliere, pentru că ei îmi povesteau abuzuri foarte grele și nu aveam cum să prelucrez trauma, puteam doar să fac consiliere. Și atunci am văzut că e nevoie să mă formez mai mult, că nu-mi ajunge doar cu facultatea de asistență socială”, mai relatează el.
Astfel, și-a completat studiile în psihologie. A absolvit și studii masterale cu nota 10 și în curând este psihoterapeut, specializat pe domenii precum Probațiune și Mediere în penitenciare, consiliere în adicții, dezvoltare personală, inspector în resurse umane etc.
„Având minusul provenienței din centrul de plasament și al resurselor, singurul lucru pe care mă puteam baza era partea de educație, școală, să le cumulez în timpul cât am fost în sistem cât mai multe cunoștințe”, mai justifică el.
Ajutor de la HHC
Norocul lui a fost că a găsit înțelegere la fundația Hope and Homes for Children, care i-a achitat cursurile și tot ce a fost nevoie pentru pregătirea lui.
„Formarea în psihoterapie e șase ani și eu fac două în paralel. Una e formarea de bază și mi-a plătit-o HHC – am făcut-o în psihodramă. Primii doi ani mi-au plătit HHC, vreo 4.000 de euro. Acum, la psihodramă intru în etapa superioară pentru supervizare și încheiere și anul ăsta am început pe banii mei o altă școală de formare în psihoterapie pozitivă, care are o altă abordare, mai profundă”, mai arată Claudiu.
Claudiu și-a îndeplinit visul, acela de a ajuta alți tineri care au nevoie de ajutor, așa cum a avut și el, în copilărie. Cu toate că începutul vieții lui nu a fost așa cum și l-ar fi dorit, el este mulțumitor pentru tot ce a primit de la viață și se consideră un norocos. Întrebat dacă și-a iertat cele două familii care l-au abandonat, răspunsul lui a fost mai mult decât emoționant.
„Nu am de iertat, pe cât am de înțeles. Și la asta lucrez. Cred că de iertat trebuie să mă uit spre mama biologică și să învăț să o iert pentru neputința ei și să o accept să o iubesc pentru momentul ei de înțelepciune de a mă lăsa, de a nu mă duce înapoi acasă unde erau alți 11 frați care astăzi sunt în condiții foarte grele de viață. Nu e de iertat. Dar eu pot să mă bucur de faptul că, spre deosebire de alți copii din centru, eu am avut parte de nouă ani importanți din viață în dezvoltarea psihoemoțională a unui copil, totuși, în familie. Primii ani sunt foarte importanți. Acolo e atașamentul, reglarea emoțională, părintele care trebuie să dubleze vocea și emoțiile copilului ca să se poată autoregla, iar eu am avut parte de asta. Am fost un copil care s-a simțit iubit”, a mai relatat el.
Experiențe care te formează
Astăzi, Claudiu este un model pentru alți tineri din centrele de plasament. Este recunoscător și nu uită de cei care l-au ajutat, atunci când a avut nevoie. „Îmi dau seama că fără sprijinul Hope and Homes for Children și fără implicarea asistentului social cu care am avut o colaborare frumoasă și apropiată, doamna Carmen Magyari, azi nu aș fi ceea ce sunt”, mai spune el.
Și-a dat seama devreme că vrea să fie aproape de cei în suferință, astfel că s-a dus la un liceu teologic, după care s-a mutat la unul pedagogic, fiind convins că asta este direcția în care vrea să se ducă.
„Experiențele din anii petrecuți în centru au fost numeroase, am avut șansa de a mă cunoaște pe mine, de a mă testa și de a mă valorifica în același timp. Școala mi-a fost singura ancoră în acești ani. Cred cu tărie că educația este cheia unei vieți cel puțin liniștite. Am terminat liceul fiind premiant și am trecut de examenul maturității cu brio, fapt ce m-a propulsat direct către facultate”, își mai amintește el.
