Am tot auzit deja de o vreme expresii fataliste gen „ne-a trecut glonțul pe lângă ureche”, „avem cuțitul la os”. Am văzut și reacții urâte ale unor oameni la asemenea panici, drept pentru care ar fi timpul să ne întrebăm istoria. Alții poate, puși în fața neonazismului, a comunismului, ridică din umeri, n-au de unde simți pericolul. Victime sigure, ar zice panicarzii.
De unde să știe Elveția cum e cu comunismul? De unde să știe Australia cum e cu nazismul? Noi însă le-am trăit. Apelăm la o istorie scrisă bine. Postrevoluționară. Se numește „O istorie a românilor” apărută sub egida Fundației Culturale Române și este semnată de nume selecte, de la Stephen Fischer Galați și Dinu C. Giurescu la Ioan Aurel Pop, dar sunt 13 semnatari de texte, printre care Dan Berindei și Glenn Torrey. Sacrificăm azi spațiul reportajului de natură, cu promisiunea că… suntem în munți pentru următorul reportaj, pentru a atinge subiectul. Ne-a trecut glonțul sau nu?
Dictatura regală
„Domnia lui Carol al II-lea și rolul său în istoria României rămân un subiect foarte controversat. Majoritatea criticilor săi văd în el un precursor al fascismului, îl acuză de a fi trădat potențialul și chiar tradiția democratică a țării sale în timp ce apărătorii săi îl definesc ca pe un om al momentului, care a știut să înfrunte cu realism și chiar să rezolve problemele și provocările anilor 30. Este clar că regele Carol nutrea prea puțin respect pentru procesele democratice, în care nu avea încredere. Sub acest aspect el nu se deosebea prea mult de tatăl său Ferdinand, sau chiar de întreaga dinastie Hohenzollern ca și de cea neîncoronată a Brătienilor. Filozofia sa, dacă avea una, era a autoritarismului dinastic” – scrie în istoria modernă.
Așa se face că eșecul democrației „dirijate” a la Brătianu a dus la instaurarea în 1938 a unei dictaturi monarho-fasciste. A urmat haos, s-au perindat guverne, a urmat asasinarea premierului Duca de către noua forță apărută, Garda de Fier.
Legionarii
Aceiași istorici explică momentul prielnic al apariției. Seamănă frustrant de mult cu ce se petrece azi! „Totul pentru țară” promitea paliative și chiar soluții la problemele de care se lovea societatea românească la mijlocul anilor 30. Corupția tradițională, lipsa de acțiune și de eficiență a clasei politice, ca și nedreptatea socială și imobilismul păreau deosebit de apăsătoare și detestabile într-o epocă de insecuritate economică crescândă. Codreanu promitea regenerare națională și morală și mai mult ca orice, o cruciadă socială și morală împotriva tuturor acelora care trădau ceea ce considerau legionarii că este adevărata moștenire istorică națională. Mai precis, legionarii identificau această moștenire cu supremația țăranilor creștini români”. Ce a urmat se știe. La alegerile din 1937, ultimele alegeri libere din țară pentru mai mult de 50 de ani, liberalii au suferit o înfrângere grea. A urmat guvernul Octavian Goga-A.C. Cuza, ca o recunoaștere a victoriei dreptei.
„Între 1938-1940, ei – supraviețuitorii epurării gardiste după uciderea lui Codreanu și-au asumat rolul de martiri și de răzbunători. Au devenit executanții complicilor lui Carol, huligani și asasini legați prin jurământ să-i anihileze fizic pe dușmanii lor de moarte, evreii, comuniștii și regaliștii”.
Dar excesele n-au fost de o singură parte. Speriat de Gardă, Guvernul decide, fără judecată, uciderea prin strangulare a liderului Zelea Codreanu și a altor 13 deținuți legionari. Apoi în noaptea de 21-22 septembrie 1938, sunt lichidați 251 de fruntași legionari, tot fără judecată.
Noi în al Doilea Război Mondial. Ion Antonescu
Istoricii amintiți fac o analiză și a prestației noastre în al Doilea Război Mondial. Inițial, am încercat să ne păstrăm în afara războiului, ca Elveția. N-a mers. Molotov a transmis un ultimatum României să returneze Basarabia și nordul Bucovinei. Consiliul de Coroană, cunoscând slăbiciunea armatei române, a acceptat. Am fi rezistat 3-4 săptămâni armatei ruse. Atunci.
„În decurs de 6 zile, 28 iunie-3 iulie 1940, România a cedat Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina cu 3,7 milioane locuitori.”
A urmat arbitrajul de la Viena unde am mai pierdut partea de nord și de est a Transilvaniei. Fără un singur glonț tras. Apoi, în tratative româno-bulgare la Craiova, mai pierdem partea de sud a Dobrogei, la limita din 1878, cu tot cu schimb de populații.
„România a pierdut, între 28 iunie-7 septembrie 1940, 33,79% din teritoriu și 34,02% din populație”, încă o dată, fără un glonț tras.
Asta cu trimitere la vitejia noastră. Carol abdică, Mihai devine rege, dar generalul Ion Antonescu și Horia Sima, comandant al Mișcării Legionare, vor conduce. Aveam un stat național-legionar. O vreme, pentru că începe revolta legionară, apoi luptele cu Armata. Între 26-27 noiembrie, comandouri legionare execută 72 de persoane considerate adversare ale regimului, printre ei Nicolae Iorga. Și totuși, există o parte bună a guvernului Antonescu. O spun istoricii amintiți. Dacă în Transilvania, deportările evreilor spre lagăre au fost masive, din România abia-abia au plecat. 292.000 de evrei au rămas în viață pentru că Antonescu nu se înțelegea cu Hitler în aplicarea soluției finale. Dar nu la fel a fost în nordul Bucovinei, nici în Transilvania.
Davai ceas!!
În fine, cunoașteți istoria evoluției noastre în războiul mondial, apoi a deciziilor de la Yalta. Aflăm pe pielea noastră realități crunte. România e ocupată de trupe ruse, armistițiul e semnat abia în septembrie 1944, când ocupaseră tot. 
Cuprindea recunoașterea anexiunilor sovietice din 1940, despăgubiri de 300 milioane dolari, plătibile în 6 ani în petrol, cereale, lemn etc. Apoi, începe ocuparea politică a țării. Vin în frunte ca de nicăieri Ana Pauker – evreică, Vasile Luca-maghiar, dar Stalin îl preferă la final pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deciziile politice le lua A. I. Vîșinksi, nu cei de mai sus. La tratatul de pace de la Paris am pierdut și statutul de cobeligerant (doar am întors armele, cum zice istoria noastră oficială), grație voturilor împotrivă a… prietenilor Cehoslovacia, Ucraina și Belarus! Culmea, l-a primit Italia, cea care cu Mussollini l-a încurajat pe Hitler în ascensiune!
Alegeri „libere”
În noiembrie 1946, au urmat alegerile. S-a dovedit că, vorba lui Stalin, „Nu contează cine-ce votează ci cine numără voturile” a fost reală. S-a aplicat, adică. Rezultatele reale ale votului din 1946 nu sunt cunoscute nici până acum. Lucrețiu Pătrășcanu, ca lider comunist, a cerut să le vadă, dar rușii i-au spus că fuseseră arse. Dar istoricul Virgil Țârău a descoperit și publicat rezultatele pentru județele Cluj, Someș și Turda. Ca exemplu, în județul Someș, comuniștii din BPD obținuseră 22% dar s-au trezit cu… 67,9%! PNȚ-Maniu obținuse 51,6%, dar oficial au rămas cu 11,1%. Și așa mai departe, în întreaga țară. Apoi, a urmat sovietizarea. Naționalizarea întreprinderilor, a minelor, băncilor, a căilor de transport, exproprierea moșiilor, începutul colectivizării, naționalizarea farmaciilor, reorganizarea învățământului în stil sovietic. În 1948, guvernul Petru Groza renunță tacit la Insula Șerpilor în favoarea URSS. Liderii anteriori ai țării au sfârșit în închisori ca cea din Sighetu Marmației sau în lagăre de muncă, în mine sau la canalul Dunăre – Marea Neagră. Rezistența anticomunistă a fost inițial serioasă, organizația Graiul Sângelui avea inițial 2.000 de membri în capitală și 3.000 în țară, dar s-a stins încet. De-aici încolo, au urmat decenii de întuneric pe care azi unii le numesc „cea mai bună perioadă”, în care toată lumea avea serviciu, casă și masă. Istoricii nu sunt de acord. Încercările de suveranitate națională au fost urgent frânte de Stalin, Hrușciov și de următorii lideri URSS, în timp ce Hrușciov spunea cu ură despre români că suntem un popor de mămăligari: „Acești mamalicinki nu sunt o națiune, ci o curvă”.
Iar Nicolae Ceaușescu a fost preferat de Maurer și de ceilalți lideri doar pentru că era simplu și părea ușor de manevrat. N-a fost, era obsedat de independență. A cerut restituirea tezaurului, a pus în discuție Tratatul de la Varșovia. Dar n-a menajat poporul. Securitatea a creat un climat de frică și de suspiciune. „România ilustrează perfect anecdota celor șase paradoxuri ale socialismului: nu există șomaj, dar nimeni nu lucrează, dar planul se depășește, dar magazinele sunt goale, dar toți au frigiderele pline, dar toți sunt nemulțumiți, dar la alegeri guvernul obține 99,99% din voturi”.
Și la final, tot ca lecție, o ultimă observație a istoricilor din carte. Apropo de țara lăsată fără datorii de patriotul Ceaușescu.
„În vederea construirii de mamuți industriali, destinați să asigure, în concepția lui, independența economică a României, Ceaușescu făcuse împrumuturi masive de pe piața de capital occidentală, ceea ce a făcut ca datoria externă a țării să crească de la 1,2 miliarde dolari, în 1971, la 9,5 miliarde dolari în 1981. Cu același elan, Ceaușescu a început campania de rambursare a datoriei externe, prin creșterea masivă a exporturilor, inclusiv de produse alimentare necesare populației, dar și prin reducerea drastică a importurilor”.
Ne-am înțeles? Deci? Ne-a trecut glonțul pe la ureche recent sau nu? Istoria României pare să sugereze că da!
