Revenim, visăm: Inelul Gutâiului prinde formă. Neregulată

Am mai amintit, peste ani, o excelentă idee prin care munții Gutâi aveau de jur împrejur un inel, o salbă de drumuri, stațiuni, oferte turistice. Probabil prematură pentru anii 90, a fost uitată și capitalismul haotic și-a luat cursul. Nu s-a mai făcut niciun inel deși el ar fi palpabil numai cu o simplă întâlnire, la o masă (rotundă, cum altfel?) a primarilor, ofertanților de turism, a ONG-urilor ce protejează natura, în zona Gutâi. Dar de ce inel pe Gutâi și nu…pe Țibleș? Pe Rodnei? Pe Pop Ivan? Glumim…și nu prea.

Gutâiul are o poziție strategică incredibilă. Împarte județul Maramureș în două și nu vedem de ce nu l-ar apropia, uni. Deocamdată, unirea o fac două drumuri, unul național 18 și unul județean pe la Cavnic, plus rutele secrete ale traficanților de țigări. Despărțirea? E dată de cei mândri, de „cine e mai maramureșan”, de ambiții. Țineți cont că avem, de exemplu, două sărbători agrare unice, Tânjaua de la Hoteni și Udătoriul de la Șurdești care nu știu și nici nu vor să audă una de alta! Nu există urmă de colaborare între pârtiile de schi de la Cavnic și Baia Sprie. Și ar mai fi exemple. Dar haideți să parcurgem, imaginar și cu scop declarat turistic, Gutâiul, roată-roată. Decideți Dvs. Dacă e ceva de făcut/văzut în zonă.
Pornim din Baia Sprie, unde avem Dealul Minei și urmele de minerit, lacurile albastre, parfumul de oraș cosmopolit. Nu trecem muntele direct, ar fi prea simplu, dar totuși amintim Mogoșa și Șuior, unde se face sau se reface turism. La Șișești, avem atât datina Udătoriului de la Șurdești, cât și obiective naturale vulcanice impresionante: defileul de la Dănești, stânca P..a Calului, apoi Piatra Roșie, urmează Cavnicul cu ale sale oferte: peretele de stânci de la intrare pe stânga, urmele de minerit, apoi cascada Piciorul Cailor, plus la ieșire pârtiile de schi. Coborâm spre Budești, cu atracții rurale de Maramureș tradițional, de la biserica cu zalele Pintii, la urcarea spre mănăstire. Ocna Șugatag și Brebul sunt atracții turistice în sine, cu turism balnear și cu din cel rural. Cel puțin până acum, ai avut ce vedea două zile și te puteai caza în locuri nenumărate, de la rustic la modern, luxos. Nu le facem reclamă, se știu cei care-ce are de oferit. De asemenea, la câte am amintit, erau deja 2 zile de stat în zonă, până acum.
Apoi, trecem dinspre Cosău spre valea Marei, tot sub Gutâi.

Din păcate, ne vedem nevoiți să ieșim de pe asfalt, dar nu musai pe drumuri oribile. Din Desești, urcăm spre barajul Runcu, trecem spre superba pășune Tătaru, iar de aici ne decidem, în funcție de timp și de mașină, în ce direcție o luăm. De la blocurile de pe Tătaru, spre stânga și în jos, mergi spre Izvoare. Drum pietruit, județean chiar, ici-colo rău, dar în mare parte bun. E loc al tăierilor de lemne și al ciupercarilor. Un traseu impresionant, nu obligatoriu offroad. Iar dacă de la Tătaru faci dreapta, dar fără a uita defileul superb săpat în andezit, o iei spre Poiana Brazilor, eventual spre Cioatele lui Șter, sau de la Poiana Brazilor în sus, spre Poiana lui Dumitru. Ești deja pe teritoriul Băii Mari, te decizi dacă mergi spre municipiu sau o mai iei razna, spre Săpânța. Aici însă ești pe offroad, cu mașină înaltă, de care nu ți-e milă. Și aici, lemn, ciuperci. Urși. Mistreți. Pe alocuri, abuz asupra pietrei de andezit. Dar locurile sunt impresionante.

Pe la Poiana lui Dumitru înspre oraș, ai zone umede, cascade. Sălbăticie. Pe dincolo, mai lin, dar superb. Spre Izvoare, mai ai șansa să vezi o încercare de renaștere a unei stațiuni, apoi să o iei pe drum județean cu aluzii de „închis circulației”, și să ieși în DN18 pe Gutâi, aproape de vârf, la urcarea finală spre vârf. Pe dincolo, pe la Dumitru, ieși în Blidari și la Firiza, unde dai de alte oferte turistice, șiruri de pensiuni, lac de acumulare, munți.
Teoretic, tot ce am zis mai sus, în mare grabă, se poate face într-o zi. Dar…la ce bun? Mai ales că am omis cu bună știință, ca o cireașă pe tort, vârful degetului pe care ai pus inelul. Gutâiul în sine, cu vârfurile, cu Creasta Cocoșului, cu Pleșca Mare, cu Iezerul Mare, cu admirarea pășunii Tătaru ore-n șir. Și am omis de asemenea, ca argument final, personajul principal al povestirii noastre: haiducul Pintea Viteazul. Cel care merita demult propriul său traseu turistic. Cu legende și cu adevăruri. Există înscrisuri care-l localizează la peștera din Piatra Roșie de la Șurdești. Avem zalele. Avem muzee ce-l amintesc. Avem o mulțime de alte povești istorice nespuse și destul de puțin amintite. Ca să nu zicem că dacă extindem puțin inelul, ajungem la Giulești, Vadu Izei cu a sa Republică Valea Porcului, cu Sighetul care are propria istorie fabuloasă, străvechea insulă dintre ape, relevantă din vremuri vechi. Până azi. Și toate aceste povești s-au petrecut, zis, scris, cu ochii la munte. La Creasta Cocoșului, la Cei Trei Apostoli, la Igniș, Mogoșa etc.
Și uite-așa, am mai ocupat o zi, dacă nu două, din timpul turistului cel pe de-o parte grăbit, pe de alta interesat să vadă. Iar când simte nevoia să stea, să cugete, îl punem la gura sobei sau la focul de tabără și începem cu poveștile. Susținute de bucătăria noastră încă oarecum tradițională, de horincile noastre aspre. Și așa, de nu cumva uită tot pe-a doua zi și o ia de la început, am reușit să dăm de lucru unui turist cu pretenții, aproape o săptămână, cu băi sărate, schi, munte, biserici, gastronomie, trasee scurte, auto sau per pedes. Dacă ne mai ară­tați un alt loc similar în Maramureș, ba de-aci până în Bucovina sau în Apuseni, care să pe poată „opri” o săptămână, să ne spuneți, fie că vorbim de Țibleș, Rodnei, ai Maramureșului, pe care să punem un inel! Purcedem în grabă!