Baia Borşa, un loc îngheţat în timp!

Dacă vrei să faci un salt înapoi în timp, trebuie să mergi musai în Baia Borşa. Locul parcă a îngheţat în timp, în anii ‘80, cu mici, mici schimbări date de vremuri şi ocupaţii noi. Reamintim, cartierul era un adevărat orăşel mineresc, cu mii de locuitori şi de muncitori, cu cantine, săli de spectacol, blocuri. Dispariţia mineritului a debusolat comunitatea, care n-a reuşit uşor să se reorienteze. Actuala faţă a cartierului o confirmă.
Intri în oraş prin zonă de case, ai în faţă superbul perete stancos Piatra Băiţei, cu cruce. Eşti pe valea râului Cisla/Ţâşla, în continuare poluată de ape de mină remanente. Eşti cumva prins într-un cleşte, între Munţii Maramureşului şi ai Rodnei, deşi limita firească e pe cursul Vişeuţului, nu pe Cisla. Zona de case e cochetă, după care intri între blocuri. Dai de casa de cultură, o ruină. Apoi de centrul de cartier, cu un monument dedicat minerilor, singura pată de culoare. Sediul minelor pare oarecum locuit, mai un apartament cu perdele, mai o cârciumă, iar pe acoperiş e plin de parabolice. Containerul din centru e cel de care aveam în anii ‘80, metalic, cu nelipsitul câine vagabond ataşat. Nu te mulţumeşti cu imaginea de orăşel părăsit şi intri între blocuri, o iei spre fostele mine. La blocuri, puţine apartamente locuite, foarte multe părăsite. Cenuşii, triste. Reapar casele, inclusiv de lemn, vechi, apoi o pensiune cu toaleta pusă strategic, peste drum, pe mal de râu. Şi cu un drum, povestim cu un supravieţuitor al mineritului. Îşi zice Lăzăruţ, are 75 de ani şi se trage din Săcel, e fost maistru miner. “Şi 7000 de oameni au muncit aici, în Baia Borşa… Sigur că mai este aur, a rămas în urmă, în anii ‘90, abia pornit, filonul Domnişoara, la 200 de metri adâncime, plin, plin de aur, între 4+11 grame. O fi strategic… Am fost 18 ani maistru şi o mers bine treaba. Am crezut că tot aşa a merge, mi-am făcut casă şi… n-am mai plecat de aici. Acum, totul e părăsit, dar sus în munte e o carieră, atât. Cară de mută muntele, nu alta. Este şi o galerie ce iese pe Vaser aici. Ies zilnic să fac câţiva kilometri, că am nevoie. Am zi şi cu 10 kilometri. Minerii… nu-s. Şi blocurile se dărâmă încet, aţi văzut. Cam 2-3 apartamente per scară sunt locuite, din 18, ca să vă faceţi o idee. Mai sunt doar văduvele minerilor, ei s-au cam dus. Nu numai mina, şi oieguţa cu horincă i-o ajutat să plece!”, spune el, apoi se îndepărtează, să-şi facă kilometrii din plan.

Dar intrăm puţin pe vale în sus. Fie Ţâşla, fie Secu, sunt foarte poluate, roşii sunt văile. Şi moarte, aparent. Dar culmea, pădurea, ce odinioară aici era tăiată la ras (bonus pădurea miliardarului Frank Timiş, ce a ars luni de zile, straniu…) creşte înapoi. Da, creşte straniu, pentru că, ne atrage atenţia fostul miner, după tăierea la ras, s-au făcut ceva plantări, dar aiurea. Aşa că acum avem o nefirească pădure de munte, cu brazi la bază şi cu… mesteceni crescuţi sus, în vârf, în zona alpină! Adică fix pe dos! “O ras pădurea, apoi o fost linişte şi şi-o revenit. Da’ e pe dos. Umblam ore să găsim mesteacăn de fă­cut o măturică, acum e plin.” Chiar şi aşa, în plină discuţie, apare din pădure o maşină 4×4, ce trage furioasă… un co­pac întreg. Semn că nu, pădurea nu-şi va reveni, a primit doar un răgaz, o pauză, până creşte înapoi mare. Întoarcem şi revenim spre oraş, printre blocurile triste.
Dacă vrei să te întorci în timp, la anii ‘80, trebuie să vezi-revezi Baia Borşa. E un episod din istoria noastră, ce merită rememorat. Cu poveşti, cu legende. Şi ne revine în minte scena povestită de un preot, chemat în anii ‘80, sus la munte, spre Toroioaga, unde erau familii ce locuiau sus, în barăci. “O zis să merg să botez un copil rămas nebotezat. Sigur că m-am dus. Când ajung, printre barăci, o turmă de copii alerga printre barăci, un meci de fotbal de acela haotic, cu toţii la minge. Pă care tre’ să-l botez? Pă care li-i prinde, părinte!”.