Astăzi se împlinesc 152 de ani de la venirea pe lume, în satul Gorjului, Hobița, Constantin Brâncuși. Cei care știm locul de frunte în devenirea artei moderne nu-l uităm. Ceea ce știm noi spunem și la alții. Mai ales celor tineri, cum s-a întâmplat alaltăieri la Colegiul Național Mihai Eminescu din Baia Mare. Voi începe portretul universal al marelui sculptor român, cu o trăire americană, de acum câțiva ani. Muzeul de Artă din Philadelphia se laudă cu operele lui Brâncuși, pe care le are. Custodele Muzeului a scris într-un album: „Sunt capodopere pe care orice instituție de rang din lume ar vrea să le aibă.” În anul 2013, când la New York s-a celebrat centenarul prezenței operelor lui Brâncuși în SUA, Paul Kasim, curatorul galeriei care găzduia evenimentul, spunea: „Oriunde mă uit, văd puterea și influența lui Brâncuși. El este cel mai mare dintre sculptorii moderni.”
În America, Brâncuși este la mare căutare. În acest context mi-a dispărut orice complex în fața lumii. Ba mi-a stârnit și o mândrie firească. Acolo, mi-am adus aminte de celebrul proces al sculptorului român cu Statele Unite ale Americii. Procesul a fost câștigat de Brâncuși. Spun povestea pe scurt. Mai multe lucrări ale sculptorului trebuiau să fie expuse la Galeria Brummer, din New York. La vamă, funcționarii le-au considerat ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc, și nu opere de artă, care ar fi fost scutite de taxe vamale. Mulți prieteni și admiratori ai lui Brâncuși din America, și o parte a presei, i-au luat apărarea, condamnând ignoranța funcționarilor vamali. Până la urmă lucrările au ajuns în expoziție. Dar Brâncuși a dat în judecată Statele Unite ale Americii. Dezgustat de situație, sculptorul nu a participat la proces. Au fost avocații lui, fără a solicita onorariu.
Procesul are multe picanterii. Judecătorul Byron Waite dă un verdict în favoarea lui Brâncuși. Astfel a fost legiferată arta modernă, procesul fiind o bornă de hotar. Nu putem uita, însă, episodul trist, când sculptorul a dorit să lase statului român toate operele sale. Dar a fost refuzat cu un verdict rușinos: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic edificarea socialismului în România. Refuzăm.” Nu l-a refuzat statul francez. Care îi acordă o mare cinste. Mă mir că nu s-a instituit o luciditate a autorităților noastre, față de lucrările lui Brâncuși aflate în țară. Jenant rămâne episodul spălării cu detergent a Complexului de la Târgu Jiu. Ori refuzul Parlamentului României de a cumpăra celebra sculptură „Cumințenia pământului.” Nu s-au găsit cinci milioane de lei. Sculptura cu pricina semnifică tocmai înțelepciunea, certitudinea, credința. După cum „Rugăciunea” simbolizează smerenia și credința, care dau sufletului limpezire, seninătate, speranță. „Sărutul” deschide sufletului omului către cei din jur, care vine să-l umple, care îi dă acea plenitudine numită iubire.
Așa se realizează un triunghi măreț pentru suflet: credință, iubire, nădejde. Opera lui Brâncuși este expresia esențializată a mentalității trecutului nostru îndepărtat, dar și a viitorului apropiat. Este mentalitatea armoniei omului cu lumea sa. Da, îl pot apropia și pe Malraux de unele simboluri ale operei brâncușiene. Vorba scriitorului francez: „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc” se poate regăsi tocmai în sculptura “Rugăciune”. Să nu uităm că adevăratele rădăcini ale artistului gorjean sunt rădăcinile României profunde. Atâta să nu uităm: că el a fost un om viu, care și-a croit gloria în tăcerea lumii lui, pentru vremurile care vin. Da, astăzi 19 februarie, în urmă cu 152 de ani, s-a întrupat într-un sat românesc, un miracol.
