Colo, la vârsta când ni se făceau buletine de identitate, viaţa aduna cinci tineri şi le şoptea că prietenia sinceră, curată, devotată face parte din miracolul ei. Au înţeles repede acest îndemn şi nu au uitat niciodată să-l urmeze.
Cei cinci eram: Vasile şi Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Andrei Făt şi cel care scrie. A trecut mai bine de o jumătate de veac şi nu am avut timp să ne certăm niciodată. Ne rezemam unii de alţii ca spicele de grâu în holdă. Ne căutam des, ne împărtăşeam gândurile, ne era dor unul de celălalt. Fiecare cu destinul lui. Ne bucuram de izbânzile fiecăruia.
Am rămas fraţi de prieteni, cum ne spuneam adeseori. Credeam că lumea asta este nesfârşită. Nu este adevărat. Cel care ne-a contrazis primul, prematur şi nefiresc, este Vasile Bârlea. Da, scriu cu negură şi multă tristeţe acest text. Când marţi, 17 ianuarie, fratele lui geamăn, Mihai, mi-a dat vestea săvârşirii din viaţă a lui Vasile, mi s-a părut că s-a prăbuşit un mare edificiu. „După mamele noastre a plecat şi Vasile”, mă anunţă Mihai. Cuvinte udate cu lacrimi!
Toţi aveam un farmec oarecare. Dar Vasile avea o energie în plus şi un suflet pictat de Gauguin. Dealtfel, pictura a fost prima lui revoltă în lume. Şi a rămas până la ora stingerii. Apoi, a îmbrăţişat lemnul. Ştia ca nimeni altul să-i asculte muzica interioară, să-i aline durerea, să-l vindece de boli.
Măreaţă îndeletnicire! Care a devenit o profesie. La început cu Vasile Taina, apoi singur, a vindecat multe monumente din această ţară. Spiritul lui Vasile locuieşte în miracole din lemn. Din pulberea somnului morţii, aceste borne ale vieţii se ridică în frumuseţea lumii.
Moartea lui Vasile a zdruncinat pentagonul prieteniei noastre. Nu credeam că atât de repede şi de viclean se va apropia vremea culesului. Ne va lipsi cutremurător de mult. Ne va lipsi un om inteligent, citit, sensibil, întreprinzător, un om de lume, un patriot cu încredere în destinul acestui neam. Făcea parte din discreta elită maramureşeană, care ştia să preţuiască darul celor bune din această lume.
Vasile Bârlea a ştiut, fără mult zgomot, că semnul omului deplin, trăind în istorie, este apropierea valorilor trecutului. El a devenit memoria unui prieten pentru timpul ce ne-a rămas. Sunt trist, sunt foarte trist! Singura soluţie este îmbărbătarea drumului de ţară, locul unde am descoperit prima libertate a prieteniei. Ori uşa casei drămuită de un lemnar iscusit.
E iarnă feroce. Un ianuarie care bate după un orologiu de frig. În care se aude încă viaţa trăită a lui Vasile Bârlea. Urcată acum prin suple turle de biserici. Unde şi iarna poate cânta pasărea paradisului. Tărie celor de aproape! Cu bine, frate de prieten, Vasile Bârlea!
10 februarie, când împlineai 66 de ani, va fi o zi cernită. Nefirescul a bătut orb în tristul orologiu de frig, într-o seară de iarnă feroce în Marmaţia!
