Dintre toate incursiunile barbare de care suferit poporul nostru dincolo şi dincoace de Carpaţi, urme mai adînci au lăsat în conştiinţa istorică incursiunile turcilor şi tătarilor, deoarece s-au petrecut mai aproape de zilele noastre, au durat mai lung timp şi toate au fost împreunate cu jafuri, incendii şi omoruri.
Năvălirile tătarilor au început în anul 1241 şi au durat aproape şase veacuri, cu deosebirea că la început au venit hoarde mongole din Asia, numite în izvoarele istorice şi în popor tot tătari, adică creaţiunile iadului (tartaros). Mai apoi, au săvîrşit repetate incursiuni cete sălbatice de călăreţi tătari din stepele Rusiei şi din nordul Mării Negre, care de obicei însoţeau şi sprijineau oştile turceşti prin jafuri şi pustiiri. Atît de mare groază aduceau de fiecare dată aceste năvăliri, încît s-a întipărit în tradiţia populară strigătul de alarmă „vin tătarii” sau o altă expresie de domolire a spiritelor încinse „ho, că nu dau tătarii”. Ultima mare invazie tătară a avut loc în anul 1717 şi a afectat, prin cumplite jafuri, incendieri de biserici şi capturare de mii de robi creştini, tocmai ţinuturile din nordul Transilvaniei: Năsăudul, Valea Someşului, Sătmarul, Ţara Oaşului şi Maramureşul, cu final în înfrângerea tătarilor la 4 septembrie 1717, în Borşa, de către români, zi de la care au trecut 300 de ani.
Contextul îl oferă desfăşurarea războiului austro-turc din 1716-1718. Victoriile austriece provoacă răscoale ţărăneşti în Moldova şi Ţara Românească, precum şi uneltirile partidelor boiereşti rivale împotriva domnitorilor fanarioţi Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat. Domnitorul moldovean Racoviţă, ameninţat de tentativa boierilor ostili de a-l captura şi a-l preda austriecilor, recurge la o stratagemă menită să-i salveze tronul: cheamă tătarii din Bugeac să prade regiunea dintre Siret şi Carpaţi, dominată de partida boierească rivală.
În această atmosferă supraîncărcată, la începutul lunii august 1717, sultanul, aflat cu oştile în faţa Belgradului, dă poruncă domnitorului moldovean ca însoţit de hanul tătar Agiamet-Gherci, de generalul Colceag-Aga, un renegat maghiar, precum şi de generalul ce luptase sub steagurile principelui Rakoczi al II-lea, groful Eszterhazy, să năvălească în Transilvania pentru a crea presiuni asupra armatelor austriece. Aceste forţe aliate constau în 10.000 de tătari ai hanului, 700 ai lui Colceag şi 3.700 de moldoveni. Trec, în ziua de 17 august 1717, peste Mestecăniş şi peste Munţii Suhardului, iar în ziua următoare ajung să intre peste hotarul Ardealului la Rodna şi Bistriţa. Aici însă, în 24 august, domnul moldovean primeşte vestea că oastea turcească a fost înfrîntă la Belgrad şi în consecinţă ia hotărîrea să se întoarcă în Moldova. Tătarii în schimb nu renunţă la scopul incursiunii lor plănuite pentru prăzi şi robiri de femei şi copii creştini şi coboară pe Someşul Mare pînă la Dej, jefuind cumplit satele întîlnite în cale. Urmează apoi firul Someşului spre Baia Mare, Seini, Medieşu Aurit, de unde au luat-o spre Micula, Halmeu, iar de aici pe Valea Tisei au pătruns în Maramureş.
Oraşele Baia Mare şi Satu Mare, fiind cetăţi întărite şi apărate de garnizoane puternice, au fost ocolite de tătari, care nu dispuneau de tunuri, în schimb satele din jur au fost jefuite cumplit şi multe biserici, aprinse. O oaste mică de tătari înaintează pînă la Cavnic, prădînd mica aşezare de mineri, dar o ceată de haiduci conduşi de Ioan Crăciun reuşeşte să-i alunge. În memoria acestui episod, s-a ridicat obeliscul de piatră (foto) de la marginea şoselei, sub Roata, cu inscripţia „Nunc hunc fuerunt tartaros” (pînă aici au ajuns tătarii).
În rîndurile populaţiei maramureşene, se răspîndise vestea că tătarii vin ca aliaţi ai principelui Racoczi II, sub steagurile căruia luptaseră şi ei în frunte cu legendarul haiduc Pintea Viteazul şi se născu nădejdea reluării luptei împotriva habsburgilor. Cînd s-a zărit însă fumul ce se ridica deasupra satelor incendiate şi cînd s-a aflat de la refugiaţi de grozăviile făcute de tătari, populaţia şi-a dat seama de pericolul real ce o aşteaptă, întrucît o precedentă incursiune din 1600 lăsase urme adînci în memoria colectivă.
Grosul oştilor tătare au înaintat pe Valea Someşului, devastînd Seiniul, lăsînd totul pustiit, încît lupii au găsit adăpost aici, iar de la Halmeu se îndreptară de-a lungul Tisei pe „cărarea sării”, prădînd satele Remeţi, Săpînţa, Sarasău, ajungînd la Sighet. Aici au jefuit şi incendiat biserica reformată, în care erau adunate comorile bogătaşilor. A fost o aspră pedeapsă pentru eschivările dovedite anterior la repetatele apeluri ale autorităţilor să fie făcute eforturi colective de întărire a forţei de apărare. Astfel, la 8 august 1717, vicecomitele Vasile Stoica relatează contelui Karoly de la Satu Mare: „În amarul inimii dureroase … cerbicioşi oameni sînt în Sighet, bughet i-am suduit, i-am spăriat. Excelenţa Voastră scrieţi mai aspru sighetenilor, tecenenilor şi vişenarilor, ca mandatul Excelenţei Voastre mai bine să-l împlinească. Nu voiesc a se arma”.
De la Sighet, tătarii au înaintat pe Valea Izei, făcînd mari pagube prin toate satele. La Onceşti şi Năneşti, în urma lor au rămas doar locuri pustii.
La Bîrsana, s-a încercat oprirea înaintării lor. La 2 septembrie 1717, forţe armate formate din sigheteni şi ţărani maramureşeni conduşi de pretorii Ioan Stan, Simion Săpînţean şi Sigismund Nagy, din lucrătorii de la ocnele de sare din Coştiui, Ocna Şugatag şi Slatina, în total 400 de persoane, au ales un loc strategic pentru a-i întîmpina pe tătari – drumul îngust, străjuit de stînci înalte, ce duce spre Strîmtura, la locul numit „Piatra Ţiganilor”. În momentul în care grosul oştilor tătărăşti a pătruns în strîmtoarea Bîrsanei, deodată au fost atacaţi de cei 400 de maramureşeni. Atacul a fost rapid şi surprinzător. A necesitat timp pînă cînd tătarii au descoperit de unde veneau focurile şi au început să se opună. Lupta a continuat pînă seara, tătarii fiind puşi pe fugă. Mînaţi de furie, au înaintat în marş forţat prin comunele Strîmtura, Rozavlea, Cuhea, Dragomireşti, Sălişte şi Săcel, arzînd peste tot (la Săcel sînt consemnate mari pagube în fîn, albine şi alte bunuri în valoare de 6.000 de florini). Au ars aici cele două biserici, 12 case, 36 de şuri şi grajduri. La Moisei, în ziua de 2 septembrie 1717, şi-au aşezat tabăra pentru odihnă. (va urma)
Emil DOMUŢA
