Încet-încet, pleacă dintre noi prieteni cu care am împărţit bune şi mai puţin bune pe faţa pământului. Părerea de rău intră în codul prieteniei. Apoi ne gândim care este urma celui plecat. Ce a lăsat în seama amintirii noastre. Prin acest exerciţiu am trecut într-a doua decadă a lunii decembrie, la despărţirea de Nicu Remeţan. Nu ştiu prea multe despre viaţa lui profesională. Pe noi ne-a legat preţuirea culturii. Era un bun ascultător de poezie, un cititor atent, având o curiozitate sporită pentru literatură. O făcea cu o eleganţă care ne-a apropiat.
Pe când mai mulţi prieteni eram în zodia entuziasmului, ne-a propus să alcătuim o revistă de cultură. Zis şi făcut. L-am numit director fondator, deoarece avea şi meritul mecenatului. I-am dat un titlu: România km 0. Redacţia: Nicolae Scheianu, redactor-şef, Gheorghe Pârja, redactor şef adjunct, Ioan Dragoş şi Săluc Horvat, membri ai colegiului de redacţie. Ştefan Marinca (Perugia), redactor pentru străinătate. Culegere, prelucrări foto şi tehnoredactare – Vasile Dragoş.
Am în faţă numărul din luna mai, anul 2001. Un număr dedicat Basarabiei. În care am adunat peste 70 de semnături ale unor scriitori de pe cele două maluri ale Prutului. Am plecat de la ideea lui Grigore Vieru: vom fi cu adevărat liberi numai atunci când întreaga Republică va deveni o Casă a Limbii Române. Am luat numărul în traistă şi am trecut cu el Prutul, în frunte cu Nicu Remeţan. A avut un impact care se aude şi astăzi. Nicu Remeţan a fost fericit.
Urma lui a fost şi rămâne adâncă. Era nelipsit de la întâlnirile cu scriitorii care veneau în Maramureş. Cu unii a prins cheag serios de prietenie. A fost un om discret, avea o ardere spirituală de netăgăduit, fără ambiţii peste măsură. Ceea ce l-a făcut a fi un prieten de care aveai nevoie. De acum, lipseşte definitiv. Dar urma lui a rămas. Urma pe care o ştiu eu.
