Intervenţionismul statului în economie arată cât de mult se amestecă instituţiile sale în cadrul mecanismelor care asigură funcţionarea naturală a pieţelor şi a vieţii sociale, folosind instrumente specifice, cum ar fi impozitele, dobânzile, preţurile, salariile, inflaţia, cursul de schimb valutar etc.
Întotdeauna statul s-a amestecat în economie şi societate
De la începuturile existenţei sale, întotdeauna statul s-a amestecat în economie şi societate, mânat de interesele acelora care l-au reprezentat. De cele mai multe ori, interesele statului sunt de ordin financiar. Dacă luăm de bune tezele lui J.J. Rousseau enunţate în lucrarea „Contractul social” (1757), statul ar trebui să se preocupe mai întâi de latura socială, de armonizarea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor şi unirea lor sub egida unor ţeluri comune. În schimbul renunţării de către cetăţeni la o seamă de drepturi, statul a preluat sarcinile civice ce ţin de apărare şi ordine internă. Acestea au fost primele instituţii statale apărute după desfiinţarea societăţii gentilice şi trecerea la sclavagism.
Cetăţeanul modern numai pentru aer nu plăteşte…
Pe albia istoriei se pot observa depozitate atât urmele renunţărilor de către cetăţeni la drepturile şi libertăţile naturale, dar şi felul în care statul le-a „asumat” în numele său. De la apărare şi ordine publică, statul a trecut în zona economică, la construcţia de drumuri, poduri, aducţiuni de apă, cetăţi etc. Mai apoi s-a aliat cu reprezentanţii religiilor asumându-şi rolul de susţinător al culturii, artelor, educaţiei etc. Noile „sarcini” au solicitat resurse suplimentare iar asigurarea lor s-a făcut prin regândirea mecanismelor de redistribuire a veniturilor. Veniturile statului se formează prin obligarea cetăţenilor la plata de impozite şi taxe în bani, introduse atunci când birurile în natură (zile muncă, produse agricole etc.) au devenit ineficiente. Numărul impozitelor şi ponderea lor în venitul fiecărui contribuabil au tot crescut, secol după secol, an după an. Cetăţeanul modern plăteşte pentru absolut tot ce consumă, în afară de aer. Să nu le dăm idei!
Astăzi, ca şi acum 150 de ani, lozincile sunt aceleaşi
Clasicii liberalismului pur s-au opus intervenţionismului statului în economie. J. B. Colbert, autorul lozincii „laissez faire – laissez passer” susţinea idea libertăţii totale a pieţelor, ele fiind capabile să se autoregleze fără nicio intervenţie dinafara lor. A. Smith, în lucrarea de referinţă Avuţia naţiunilor, promovează autoreglarea şi minimizarea rolului statului care ar trebui să se manifeste numai în raport de sarcinile sale tradiţionale: ordine şi apărare.
După o jumătate de veac apare reformatorul sistemului monetar internaţional, J. M. Keynes. Ideologia sa a stat la baza renunţării la convertibilitatea dintre dolar şi aur (Bretton Woods – 1944). Tezele sale economice, prezentate în lucrarea „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, au stat la baza construcţiei liberalismului modern, accentuând rolul de intervenţie a statului în economie. Economistul K. Marx, în Capitalul, promovează nevoia unui control total asupra economiei (socialismul), exercitat de către stat ca răspuns la înclinaţia exacerbată înspre acumulare a capitaliştilor ce ar trebui „corectată” în procesul de repartiţiei.
Teoriile liberale şi cele socialiste au inspirat guvernele epocii, constituind repere în construcţia programelor de guvernare. Fiecare dintre ele, liberale sau socialiste, şi-au justificat acţiunile de intervenţie în economie şi viaţa socială prin intermediul propagandei care argumenta nevoia „binelui comun”, „bunăstării generale”, „progresului naţiunii”, „emancipării poporului”, „dezvoltării economice”, „creşterii nivelului de trai” etc.
Astăzi, ca şi acum 150 de ani, lozincile sunt aceleaşi, dar mai finisate şi perfecţionate datorită creşterii rolului de instrument politic a tot ce înseamnă mass media.
Justificarea intervenţiei statului în economie, indiferent de ideologia politică, are la bază câteva argumente de ordin general: imperfecţiunile pieţei – numai statul are capacitatea şi forţa să le corecteze (sic!); legităţile economice – se spune că ar fi depăşite datorită ritmului dezvoltării (oare?); recesiunile financiare şi crizele economice – efectele lor pot fi rezolvate numai de către stat; statul, al treilea jucător pe piaţă – funcţia de organizator şi arbitru este suplimentată cu cea de ofertant sau de purtător de cerere; sporirea funcţiilor statului – dorinţa de control total al economiei şi vieţii sociale este tot mai mare; globalizarea – creşterea presiunii economice asupra deciziei politice, care se (re)întoarce ca un ecou în economie; pieţele financiare – racordate tot mai strâns la instituţiile statului, intră adesea în vibraţii greu de stăpânit.
Omul – atât de liber, dar câte lanţuri…
Statul, prin instituţiile sale, îşi doreşte controlul total asupra economiei şi vieţii sociale, căutând dobândirea puterii absolute chiar şi în societăţile democratice. Instrumentele de intervenţie sunt multiple: formarea preţurilor, nivelul salariilor, rata dobânzii, nivelul relativ al şomajului, rata inflaţiei, cursul de schimb valutar etc. Astfel de pârghii acţionează direct sau indirect în plan social, modificând viaţa cetăţenilor. Intervenţia economică şi socială sporeşte pe măsură ce apar noi instrumente de acţiune la îndemâna statului. Efectele sunt evidente: restrângerea până la îngrădirea totală a libertăţilor cetăţenilor. Omul este tot mai dependent de stat sau, precum zice J.J. Rousseau, „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”.
Intervenţionismul este un concept, o teză menită să argumenteze (să scuze!) deciziile instituţiilor statului de restrângere a libertăţilor economice şi sociale. Acţiunile de intervenţie modifică legităţile naturale, provocând dezechilibre greu de surmontat. Erijarea instituţiilor statului în panaceu universal duce la tulburarea vieţii economice şi sociale, la producerea unor discrepanţe adânci în societate, între cetăţeni dar şi la „ruperea” unităţii şi solidarităţii civice.
O astfel de stare aflată pe un trend evolutiv tot mai ridicat iscă cel puţin câteva întrebări, deloc retorice: este statul capabil să gestioneze nevoile cetăţenilor?; care este „şansa” devenirii unui om lipsit de libertăţi?; pot instituţiile statului să acţioneze în interesul general al societăţii?; ce se întâmplă cu cetăţenii dintr-o societate în care puterea absolută se află la instituţiile statului?; inde sunt libertăţile naturale?; omul va mai fi vreodată liber?
Dr. Vasile BÎRLE
