Nu fac parte dintre cei care aprind focuri pe dealuri, că vin dușmanii. Nu stau pe vârful Muntelui Gutâi să-mi rotesc privirea peste zare să văd semne ale primejdiei. După atâta viață trăită, mi-am dat seama că mă preocupă orizonturile interioare. Pe care eu le-aș numi puterea culturii. Adică măreția fiecărui om, a societății românești în care trăim și care trebuie lăsată moștenire. Dar cui îi pasă de identitatea noastră? Cultura este ocolită din proiectele politice ale Coaliției. În ultimele zile, am stat cu ochii pironiți la dezbaterile televizate, în legătură controversatul Plan de Redresare. Despre banii alocați s-au purtat discuții politice aprinse. Mai ieri, premierul a prezentat sumele repartizate pentru diferite domenii. Nici un cuvânt despre cultură.
Uitarea culturii românești nu este o poveste nouă. Cuvântul a fost aproape scos din vocabularul cotidian. Unii se leagă de Ministerul Culturii. Mi se pare o denumire inadecvată. Acest minister, care acum are în frunte un personaj șters, nu face cultură, ci gospodărește bunurile culturale ale țării. Câte mai sunt! Un asemenea minister cere un om cult, un om care știe ce este cultura. Este greu să afli printre politicienii actuali un personaj adecvat. Și dacă există, nu este promovat. Pandemia a anulat anul trecut, din rațiuni sanitare, toate manifestările culturale cu tradiție și în Maramureș. Cei care am îmbătrânit în proiecte folositoare pentru județ am înțeles oarecum criza. Dar anul acesta?
Deși s-a mai relaxat atmosfera, situația tristă de anul trecut se repetă. Nici un proiect la orizont. Știu că esența unei națiuni este cultura scrisă. Care conservă Limba Română. Cultura scrisă, nici acum, nu are nici un ban. Scriitorii din România nu au putere politică, deci nu au bani. Cea mai mare durere a culturii române este rărirea publicului care citește. Așa se răresc și scriitorii. Dacă nu se întreține ideea de a citi, deprinderea dispare. Aud expresia tristă, care te duce la disperare: nu sunt bani pentru cultură! Asta mi-a spus-o în față un primar. Difuzarea cărții este în agonie. Cum este și difuzarea presei scrise. Îmi aduc aminte că printre primele întreprinderi care s-au privatizat au fost editurile, centrele de librării și difuzarea presei.
Dacă unele edituri s-au menținut în viață, difuzarea presei a rămas o rană deschisă. A fost cumpărată, furată, dezorganizată, sfidată. Și așa a rămas. De asemenea ruinare m-am lovit personal. Este greu să afli dacă a apărut o carte de excepție. Rețelele de socializare, la modă acum, nu suplinesc întâlnirea dintre ființa autorului cu ființa cititorului. Apoi rar se discută o carte la televiziune. Nu mai este o dezbatere despre o carte remarcabilă. Pe micul ecran nu apar nici scriitori, nici critici. Este o secetă cumplită pe această temă. Nici când mor scriitorii, nu li se ia moartea în seamă. S-a stins, recent, din viață remarcabila scriitoare Ileana Vulpescu, autoarea romanului „Arta conversației,” cu mare impact la public. Două sau trei știri seci, și gata!
Cine mai știe ce scriitori trăiesc în Maramureș? Noroc cu revista „Nord Literar”, care își face datoria să-i prezinte cititorilor. Aici aș avea un cuvânt de apreciere pentru diriguitorii județului care-i asigură viața. Semn că nu este totul pierdut. Dar cu câteva flori nu se face cultură. După cum vedeți, nu sunt politicieni care să prețuiască, ca avere națională obligatorie, trecutul, prezentul și viitorul culturii românești. Prin decizii concrete, nu prin vorbe goale. Creatorii, în taina harului, își văd de drum. Observ cu ochiul liber că se împuținează liderii culturali. Pricepuți, cu vocația duratei și a construcției. Cu grijă pentru urmași.
Mă gândesc la devoțiunea prietenului, dr. Teodor Ardelean, care și-a dovedit cu prisosință rostul întemeierii splendidei Biblioteci județene. Este omul de urmat. Pe alocuri, cultura este lovită de prostie. Un fost director, al unui Muzeu de Artă din vestul țării, a fost evaluat de o comisie care avea ca președinte un fost șofer. Omul a fost schimbat din funcție deoarece nu știa exact câte detectoare de fum are instituția. Deși este dovedit un bun istoric și filozof al artei, profesor de istorie modernă a României și istoria modernă a Europei. Mă gândesc la poemul ironic al lui Mihai Ursachi: „Un om din Tecuci/ avea o mașină/ și nu i-a folosit la nimic.”
Unii spun că greșim noi, cei încărunțiți în cultură, că dorim păstrarea valorilor. Nici chiar așa! Nu mă împac cu această vreme, în care cultura se împarte între Brâncuși și manele. Cum nu pot ierta gafa, să nu zic altfel, unui lider care clamează virtuți patriotice, dar de la tribuna Parlamentului României îi atribuie lui Eminescu versurile unui personaj care a scris versuri mediocre. Strofa citată, pe post de judecare a puterii, este o jignire pentru genialul nostru clasic. Cu asemenea cultură nu faci Unirea Basarabiei cu România.
Acest text nu se vrea alarmist, ci doar un semnal de alarmă pentru uitarea culturii. Doresc revenirea la starea aceea, de ospitalitate zâmbitoare. Închei cu expresia care-i plăcea marelui scriitor Augustin Buzura: câtă cultură, atâta libertate!
