În urmă cu 88 de ani, la 12 iulie, venea pe lume, în Sighetul Marmației, scriitorul Alexandru Ivasiuc. Dintr-o mamă coborând dintr-o veche familie de intelectuali maramureșeni, care a dat țării luptători naționali, ce aveau ca grijă principală ridicarea culturală a poporului din Maramureș, în perioada în care pe aici bântuiau stăpâniri străine. După mamă, descindea din mici nobili războinici din Maramureș, oameni înstăriți, proprietari ai munților și pădurilor, pe care regii arpadieni nu au reușit să-i supună. Acești nobili țărani erau demni și liberi. Trăsături care l-au marcat definitiv pe scriitor. Îl regăsesc pe Alexandru Ivasiuc, cu aceste dârze sentimente, în minunata nuvelă istorică „Corn de vânătoare.”
Mihai de Giulești, descendent al cnejilor de pe Mara, este o natură interiorizată, o conștiință reflexivă, înzestrat cu vocația imaginarului. Tatăl, bucovinean de la Suceava, profesor la Sighetul Marmației. Bunicul lui patern construia viori. Scriitorul credea că vocația literară ar fi o moștenire paternă, din partea mamei dobândind capacitatea de efort, fără de care proza nu se poate face. Cu un destin extrem de frământat, Ivasiuc va fi legat definitiv de spațiul Nordului, mărturisind adeseori: „Mă socotesc un patriot și un internaționalist în deplinul înțeles al cuvântului. Iubesc poporul român în general, poporul ardelenesc în special, și îndeosebi pe cel din Maramureș.”
Aminteam că a avut un destin extrem de agitat. În anul doi, este exmatriculat de la filosofie, din pricini ideologice. Apoi, în anul trei, student la Medicină, se solidarizează cu mișcările studenților din Ungaria, din 1956. Este exmatriculat și arestat. Face cinci ani de închisoare și doi ani de domiciliu forțat în Balta Brăilei. De acolo vine spre literatură. Cu o teribilă tenacitate, luciditate și talent, scrie zece cărți – șapte romane, două volume de eseuri și unul de nuvele – în numai zece ani. Remarcându-i originalitatea, și negăsindu-i înaintași în perioada imediată, postbelică, critica a încercat să-l apropie pe Alexandru Ivasiuc de Camil Petrescu, Hortensia Papadat–Bengescu, ori Anton Holban. Dar un model conștient a fost Faulkner.
Întorcându-ne spre Nord, vom găsi în opera lui Ivasiuc o cronică discretă a marilor familii din Maramureș. Dr. Ilea, Ion Marina, Ilie Chindriș, Liviu Dunca sunt personaje principale în romane, nume și prenume preluate de la dinastiile locului. Multe dintre aceste familii nu și-au pierdut strălucirea de odinioară, ele fiind și astăzi rezistente în tăcerea timpului. Adică au învins trecerea vremii. Mă întorc în timpul meu. Anul 1968, 12 iulie, la o întâlnire literară de la Gâlma-Pietroșița. Era ziua lui de naștere. Împlinea 35 de ani, eveniment petrecut cu tineri din toată țara în acea tabără literară. În timpul discursului, s-a oprit brusc și a întrebat dacă este cineva din Maramureș. O băimăreancă, Delia Celina, a ridicat mâna, spunând de unde este. Nu, din Maramureș, a insistat scriitorul. Îmi era rușine să mă ridic în fața a peste două sute de tinere condeie. Printre care era și elevul Adrian Năstase.
Tot Delia m-a trădat. Scriitorul m-a invitat la masa oficială, aducând un scaun special pentru mine. Seara, la cantina taberei, pe lângă meniul obișnuit, am fost cinstiți cu o bere. Eu stăteam alături de Ivasiuc spre necazul unora. Țin minte că toți au plecat la culcare, iar eu am rămas cu Ivasiuc la povești despre oameni din Maramureș, despre familia lui. Nu mi-a povestit atunci de detenție. Ci despre profesorii comuni – Gheorghe Chivu, ori Eracle Titircă. La despărțire, mi-a cerut câteva poezii. I le-am dat scrise de mână. În data de 3 august 1968, debutam în revista „Luceafărul”, seria Ștefan Bănulescu. Așa mi-a devenit prozatorul Alexandru Ivasiuc naș literar. De aceea îi port o profundă recunoștință.
De câte ori venea în Sighetul Marmației, întreba de mine. Ne vedeam în compania prietenilor lui. Cum a fost familia judecătorului Gheorghe Buzatu. Parcă am o liniște aparte, că Nordul românesc a dat patru scriitori de vârf: Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Nicolae Breban și Ioan Groșan. Dacă Ivasiuc nu ar fi fost strivit, la cutremurul din 1977, de o bârnă de beton la blocul Scala, ar fi continuat reconstrucția prozei românești. Și așa este un scriitor deplin, născut în Maramureș. Avea stofa unui nobil radical. După cum a rămas și scrisul lui. De la radicalitate la valoare.
