Numele poetului, pictorului și dascălului Gheorghe Chivu rimează în biografia mea cu începutul unui destin. Destinul literar și iubirea de literatură. Am avut norocul să-l am profesor de desen și caligrafie la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației. În scurt timp, elevul din bancă a descoperit că Domnul Chivu, cum îi spuneam la început, depășește condiția omului de la catedră și are o viață tumultuoasă, cu răsfrângeri în lumea literară a Bucureștiului, dar mai ales a artelor plastice. Detalii discrete, din biografia lui, aflam de la profesorul Eracle Titircă, cu care a împărțit destinul peregrinului. Prietenia lor a rămas proverbială. Așa știam că este născut într-un sat dobrogean, Chirnogeni, în 2 decembrie 1912, că a fost studentul lui Camil Ressu, care era un clasic al sufletului românesc, cu tăria șoaptei de geniu, cu lucrări de epopee națională. Care i-a marcat penelul.
A împărțit tinerețea literară cu Dimitrie Stelaru, Emil Botta, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, ajungând până în Cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Dumnealui, elev fiind, observând că am uimiri pentru cuvântul scris, m-a luat de mână și m-a dus la Casa de cultură a municipiului, unde aveau loc, marți seara, ședințele Cenaclului „George Coșbuc,” pe care-l patrona. Așa m-am deschis spre lumea literară a urbei. Aici am întâlnit spiritul liber al comentariilor asupra creațiilor citite în cenaclu. Aici am legat prietenii până în ziua de astăzi cu Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Ardeleanu-Pruncu, sau cu regretații Ileana Mihai ori Simion Șuștic. Veneau și profesori din licee, unde deveneau creatori nu oameni cu catalog. Domnul Chivu întruchipa statura poetului și a pictorului. În taină îi spuneam Maestrul Chivu.
În aceste împrejurări am aflat că a fost premiat de Editura Fundațiilor Regale (1946) cu Premiul scriitorilor tineri needitați, pentru volumul „Zumbe”, depus la editură de prietenul lui Constant Tonegaru. Volumul a apărut după douăzeci de ani. Eram încă elev, iar dedicația autorului mi-a rămas îndemn până în clipa în care scriu aceste rânduri. Adică a crezut în reușita mea în poezie. Lui i-am arătat cu timiditate, într-o oră de desen, prima încercare literară. Era poezia „Nucul.” El m-a îndemnat să citesc presa literară. Mi-a dăruit cărți despre care nu învățam la școală, scrise de Lucian Blaga, Ch. Baudelaire, Georg Trakl, R.M. Rilke, Simion Stolnicu, ori Constant Tonegaru. Pe băncile liceului, datorită Domnului Chivu, am înțeles că poezia nu vine din văzduh, ci din lectura marilor poeți. Adică dintr-o cultură temeinică. Fiecare apariție editorială, semnată Gheorghe Chivu, era o sărbătoare literară pentru noi, cei mai tineri.
Mi-am dat seama de valoarea lirică a Maestrului Chivu după apariția cronicilor la volumele publicate. De la Ion Negoițescu, la Nicolae Manolescu. Trei simboluri au desprins comentatorii în poezia lui. Cel al lui Don Juan, cu jertfa iubirii, al lui Acteon, cu nuanțe tragice, prin moartea eroului mitic în ruginiul frunzelor de toamnă și cel al lui Orfeu, cu motivul privirii înapoi. A fost pentru noi, cei tineri, omul de cultură de care aveam nevoie. Doamne, cât bine ne-a făcut în devenirea multora dintre noi! Pentru mine a fost omul care mi-a arătat drumul, m-a încurajat, mi-a acordat încredere. Răspândea în jur sentimente de prietenie pentru cei tineri, dar noi îi spuneam în față Domnul Chivu, iar între noi era Maestrul Chivu. Cu fiecare an pe care îl petreceam laolaltă, ne dădeam seama că aveam în preajmă o personalitate, care a trecut prin multe încercări ale vieții.
A luptat inclusiv pentru eliberarea Basarabiei, făcând parte dintr-o companie de transmisiuni. Personal, am cu Maestrul Chivu întâmplări care m-au marcat definitiv. Când prozatorul Alexandru Ivasiuc a trecut prin orașul lui de baștină, m-a invitat la întâlnire. Pe scriitor îl cunoșteam din tabăra literară de la Gâlma. Apoi întâlnirea copleșitoare cu Emil Botta, în București. Sau prețuirea pentru Nichita Stănescu, arătată la venirea Poetului la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației, în octombrie 1979. S-au zidit în noi întâlnirile dese care, fiecare dintre ele, aveau euforia evenimentului. Nu uit că am fost, deseori, în casa familiei Zaharia, unde locuia, dar am cunoscut și familia Halga, pe care o prețuia nespus. A prins drag și de satul meu natal, Desești. Uneori venea singur, cinstea masa cu familia mea, apoi ne plimbam pe malul râului Mara. Prilej de neuitate mărturisiri. Alteori venea cu grupul de tineri sigheteni. Într-un interviu, din 1986, pentru revista „Tribuna” mi-a mărturisit: „Maramureșul este locul în care am trăit cea mai mare parte din viață, mi-a dat liniștea creației, bucuria de a cunoaște oameni și locuri. Sunt prieten cu toți învățătorii și intelectualii pregătiți la Sighetul Marmației, cu toți iubitorii de înțelepciune ai Maramureșului.”
Da, Maestrul Chivu ne-a fost far luminător, un intelectual ziditor de destine, un sfătuitor. Un tezaur pentru cei tineri. Trăiește în mulți dintre noi. După cum se vede, este de neuitat.
