Prin periplurile noastre în Maramureș ne vedem constant obligați să oprim și să ne închinăm în fața Naturii. E principalul argument pe care-l are Maramureșul în fața tuturor vecinilor, a turiștilor, a vremurilor și a ce vreți Dvs. Nu știm de ce nu se înțelege și se asumă acest lucru. Atracțiile nu sunt cele pe care și le imaginează unii-alții, iar unele sunt doar de-o singură vizitare. În viață. Iată două locuri din Maramureș, fără legătură, au în comun doar câte un episod superb de iarnă. Atât. Dar la care te poți întoarce în orice anotimp, să le redescoperi.
Pe sub Piatra Săpânței și mai încolo
Dacă treci în trombă prin centrul Săpânței cu gând de a urca la munte, ai făcut o alegere bună. După ce lași în urmă satul, păstrăvăriile, ajungi la Borcut, locul unui izvor de apă minerală ce promitea, ce a fost chiar gata de îmbuteliat, odinioară. Drumul e de vis, copacii dau binețe sub greutatea zăpezii, dar nu pornești la munte cu mașină altfel decât cu tracțiune integral, acum. Ai deasupra ta Piatra Borcutului, de 753 metri altitudine, cumva la spatele Pietrei Săpânței, legendară. Oriunde întorci capul, vezi urme de animale. De continui drumul, dai de Apa Roșie, locul unui dublu izvor, apoi ajungi la o bifurcație. Una face dreapta, spre superba cascadă Șipot, dar și spre Mireș de unde poți coborî spre Negrești și Oaș, sau spre Vârticel, pe drumul cel mai propice de trecut spre Poiana lui Dumitru, Blidari și Baia Mare. Sigur, mai la primăvară… În stânga, pe la carierele de piatră iar disputate, cu procese în desfășurare, se merge spre cascada Covătari, cea minimalizată de priza de apă a unei microhidrocentrale, apoi spre zona Colibi ce aparține… celor din Chechiș și Dumbrăvița! 
Sau spre Poiana Brazilor, unde Săpânța se învecinează cu Giulești, iar ceva mai încolo, spre Poiana lui Dumitru cu Baia Mare. E un loc ce se cere descoperit, e mult mai mult decât pare. Revenim spre civilizație, nu înainte de a ne saluta iar cu urme de animale, ba și cu o familie de mistreți aflați, ce-i drept, în stare de semilibertate. Absolut superba zona, suntem în stare să-i iertăm Săpânței toate abuzurile asupra naturii de peste ani.
Dănești cu cheile Bulzului, cu dacitul și cu aia a Calului
În zi în care-ți îngheța respirația, am îndrăznit să abordăm Cheile Dăneștiului. Din sat intrăm spre pârâul Bulzului, cel care, după un drum forestier de vreo doi kilometri, scoate la iveală și o porțiune de chei. Dar înainte, ai versanți superbi în stânga și-n dreapta, cu vârful Blidiriștea, ce arată în plan îndepărtat o coamă vulcanică superbă. Ba și un mic defileu, de pe un pârâiaș care, acum, la momentul vizitei noastre, ne oferă un impresionant perete de gheață, imagine de vis. Aici se află o interesantă rocă, dacitul, piatră vulcanică ce are conținut de bioxid de siliciu, una dintre cele mai căutate rezerve în lume, la acest moment.
“Siliciul este foarte răspândit în natură, însă nu în stare liberă, deși masa sa alcătuiește 27,5 % din cea a scoarței Pământului prin constituția silicată sub forma silicei (dioxidului de siliciu) și silicați cum ar fi mica, feldspatul ș.a. Este al doilea element ca răspândire pe Pământ, după oxigen. Cuarțul este forma cristalină stabilă a bioxidului de siliciu, prezentându-se în stare pură sub formă de cristale incolore (cristal de stâncă), precum și varietăți colorate: ametistul-violet, citrinul-galben etc. Siliciul este folosit ca materie primă în construcția dispozitivelor semiconductoare și în fabricarea celulelor solare. Compușii siliciului au diverse utilizări: argila și caolinul sunt materii prime pentru fabricarea produselor ceramice și a cimentului, iar dioxidul de siliciu în fabricarea sticlei”, scrie atotștiutoarea Wikipedia. Dar continuăm drumul, defileul se deschide și ajungem într-o poiană pe care o visam amenajată. Nu cu terase, parcări, barbeque, dar măcar cu niște marcaje turistice. 
Căutăm stânca P..la Calului. Și nu din perversitate, ci pentru că la ultima vizită acolo, avea o crăpătură imensă, de-a lungul, ce sugera că poate nu mai trece o iarnă în forma actuală. Nu tu marcaje, nici măcar o curățare a drumului de acces. Salutăm o căprioară în trecere, ne uităm în toate părțile după ursoaica ce s-ar fi aciuat în zonă. Piatra o găsim ca din greșeală. Cu scuze, dar nu e o atracție turistică, deși trebuia să fie. Specialiștii îi spun obelisc, așa o fi. E tot din rocă vulcanică, dar una destul de nisipoasă, poroasă, ce a cuprins alte tipuri de roci antrenate de lavă, inclusiv celebrul dacit amintit, aparent vârful este din acel dacit. Frumoasă ironie, nu?
Sunt doar două locații revăzute recent, pe timp de iarnă. Fără mari eforturi. Și nu sunt singurele. Am revăzut recent căscăduța de pe Valea Scândurilor de la Berchezoaia, frumușică și cu ceva mai multă apă, doar noroaiele nu ne-au permis să coborâm la acel superb perete scobit din aval, de pe vale. Ori celălalt mal al acumulării Firiza, frumos în orice anotimp. Pariu că peste câteva luni vom regreta iarna, la fel cum iarna plângem după vară?
