Deși devenirea mea în lume s-a petrecut în vremuri cu președinți și alte denumiri oficiale, din tinerețe am făcut o mare pasiune pentru voievozi și regi. Apoi, basmele copilăriei aveau eroi fascinanți, împărați și regi. Așa că nu-i de mirare admirația mea, și nu numai a mea, pentru aceste personaje de rang nobil. În casa bunicului meu, țăran din Berbești, erau tablourile Regelui Ferdinand și Reginei Maria. Rămase de la înaintași, care făcuseră Prima Bătaie. Apoi, când am crescut și m-am făcut prieten cu cărțile, am descoperit faptele regilor pământeni, cu bune și cu altele. Dintre toate capetele încoronate, figura Reginei Maria a României m-a fascinat. În data de 29 octombrie, se împlinesc 150 de ani de la nașterea celei care va deveni Regina României.
S-a născut în anul 1875, în comitatul Kent din Anglia. A fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui Ferdinand, devenit rege al României. A fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Am citit mai multe cărți despre destinul reginei, dar și memoriile ei, care sunt un prețios document despre epoca în care a trăit. Mi-a rămas de neuitat imaginea Reginei Maria din timpul Primului Război Mondial, una dintre cele mai puternice și pilduitoare. În loc să se retragă în siguranța palatului regal, ea a ales să fie pe front, printre răniți și bolnavi, printre cei suferinzi. Îmbrăcată modest, în haine albe, vizita spitalele, bandaja răni, aducea alinare printr-o vorbă frumoasă, printr-un zâmbet tămăduitor. Nu s-a temut nici de tifos, nici de ciuma care bântuia prin spitale.
În memoriile ei, nota cu luciditate durerea pe care o trăia alături de suferința soldaților. Însă adevăratul ei triumf avea să vină după război, când România se străduia să-și legitimeze unitatea teritorială în fața marilor puteri. Contemporanii au înfățișat-o ca pe o apariție fascinantă, capabilă să domine prin frumusețe, dar mai ales prin inteligență, fermitate și o impresionantă cunoaștere a cauzei românești. Nu s-a lăsat intimidată de mai marii epocii. La Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) Regina Maria a desfășurat o campanie diplomatică de anvergură și o eleganță care au impus-o în cercurile politice ale vremii. A știut să cultive demnitatea în relațiile cu cei mari. Nu s-a emoționat nici în fața lui Clemenceau, Tigrul Franței, nici a lui Lloyd George, nici de președintele american Wilson.
A discutat cu fiecare în parte, a pledat cu convingere și cu o logică impecabilă pentru recunoașterea Marii Uniri și pentru drepturile României în concertul Europei. Știu și o poveste care dovedește tenacitatea reginei pentru marele ideal. Se spune că premierul francez, zis și Tigrul, tot evita să o primească pe regina noastră. Așa că ea a mers dimineața devreme la ușa lui. Clemenceau a fost pus într-o situație delicată. A primit-o pentru un sfert de oră, dar discuțiile au durat mai multe ceasuri, iar premierul a dispus să-i așeze covor roșu la urcarea în trenul spre Anglia.
Istoricul american Robert Seton-Watson remarca faptul că vocea Reginei Maria a cântărit enorm în acceptarea noilor granițe ale României. A transformat diplomația într-o artă a convingerii și într-un spectacol de noblețe europeană. Cum spunea jurnalista Dana Oprică, într-o epocă în care diplomația era un apanaj al bărbaților, ea a dovedit că forța morală și inteligența strategică pot depăși barierele impuse de gen. Regina știa că frumusețea și credința într-o idee, puse în slujba unei cauze naționale, pot cântări cât diviziile unei armate. Prin farmec și inteligență a fost primită în țara de adopție cu admirație și iubire. A simțit România cu inima.
Am decupat un fragment din memorii, prin care își arată iubirea pentru noua ei patrie: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită și neprețuită.”
Regina Maria rămâne, la un secol și jumătate de la naștere, un model feminin de diplomație activă și de demnitate națională. Ea a demonstrat că frumusețea, sensibilitatea și devotamentul pentru o cauză pot fi transformate în arme diplomatice, a demonstrat că o regină poate fi și un ambasador eficient și că România, prin ea, și-a făcut un loc de cinste în Europa. Prin faptele ei i-a îmblânzit și pe cei mai înverșunați critici ai ei. Diplomatul C. Argetoianu sintetizează rolul ei în istorie: „Regina Maria s-a așezat ca o ctitoriță a României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.”
Pe lângă scris, regina s-a exprimat și prin arta vizuală. Picta, desena, se implica în arhitectură. Castelul de la Balcic poartă amprenta gustului ei rafinat și a simțului armoniei dintre natură și construcție. Moștenirea Reginei Maria nu se rezumă la trecut. Ea continuă și astăzi prin modelul în care a știut să fie punte între lumi, între culturi, între tradiții. Și Maramureșul a contribuit la cinstirea memoriei Reginei Maria, printr-o splendidă statuie, realizată de sculptorul Mircea Rusu, și un album pe măsura meritelor ei (în imagine).
