Guvernul pregăteşte o nouă lege pentru salarizarea bugetarilor, dar încă din această etapă preliminară se vede că ministrul Muncii are o gîndire greşită, iar proiectul în forma actuală dă dovadă de superficialitate. Sub presiunea sindicatelor, a fost lansată, pe piaţa media, noua grilă de salarii şi sporuri, mărite cu 70% în 3 ani, ceea ce aproape ar dubla cheltuiala publică pentru birocraţie, ceea ce nu este sustenabil.
Politicienii se aşteaptă să fie realeşi în anul viitor, aplicarea legii va fi făcută de guvernul următor, care va decide că nu sînt fonduri suficiente şi practic legea va fi pusă în aşteptare, prin suspendare. Agitaţia privind salariile mărite este o ţintă falsă, ridicată de propaganda politică.
Creşterea procentuală a salariilor şi modificarea grilei pentru toată lumea nu este o soluţie bună, deoarece s-ar perpetua incongruenţele din grila veche. Presiunea făcută de politicieni pentru umflarea salariilor celor un milion de bugetari nu este justificată, de vreme ce inflaţia este nesemnificativă, în unele luni existînd chiar ieftiniri ale preţurilor pe anumite segmente de piaţă. Cu toţii ne plîngem de salarii mici, dar nu vom cîştiga nimic la nivelul de trai, deoarece puterea de cumpărare va scădea tot cu acelaşi procent. Raportul între cantitatea de bani eliberaţi de banca naţională pe piaţă şi cantitatea de produse şi servicii existente dă adevărata valoare a nivelului de viaţă decentă.
Persoanele active, harnice, îşi găsesc un al doilea job. Medicii de stat au tarife în euro la cabinetele private. Profesorii dau meditaţii angro. Funcţionarii de la primării, consilii judeţene şi ministere se „bat” pentru proiectele cu fonduri europene, care aduc venituri pe lîngă salariu (75%). Adevărul pare a fi altul, mulţi bugetari au venituri neoficiale, dubioase, vecine cu evaziunea fiscală.
Proiectul de salarizare ascunde multe fisuri, ce denotă graba cu care a fost conceput. În primul rînd, nu este unitar cu sistemul de salarizare din regiile autonome şi societăţile de stat, se va ajunge la diferenţe mari între salarii, pentru o aceeaşi muncă făcută la angajatori diferiţi. Nu ne putem lăuda nici că legea ar fi corectivă, deoarece are la bază doar o convenţie (nemărturisită), deci nimic ştiinţific, cum ar fi de exemplu un studiu de normare şi măsurare a muncii. Legiuitorul invocă principiul echităţii, însă nu are nici un reper, nici o linie de coerenţă… Apar discriminări peste tot, departajarea între nivelurile local şi central duce la salarii diferite pentru acelaşi efort fizic şi psihic. Nici o motivare a salariaţilor n-are şanse de reuşită în aceste condiţii relative de retribuire. Pentru a stabili cash-ul, trebuie să stabileşti performanţa, adică norma de muncă, de timp şi de personal. Procedeu nu prea complicat pentru specialiştii în domeniu.
În sectorul bugetar, raportul între cel mai mic şi cel mai mare salariu de bază va fi de 1 la 18. Pe vremea lui Ceauşescu, era 1:5. În legea actuală, 1:7. În proiect, 1:18! De ce? Dacă politica europeană este socială, atunci şi salarizarea trebuie să fie socială. Prin urmare, salariile la stat trebuie să păstreze acest caracter coeziv. Nu ne întoacem la salariul „după nevoi”, dar să nu mărim concurenţa pentru resurse, de la 7 la 18, mai mare decît e în haita de hiene! De la muncitorul necalificat, la miniştri, cu toţii trebuie normaţi, în cît timp îşi fac atribuţiile dintr-o zi de muncă. Munca nu trebuie să aibă culoare politică.
