De cum se înserează, cluburile şi barurile se animează, terasele sînt pline de băieţi şi de fete, hai cu toţii prin cluburi de dans, cu formaţii de rock şi manele, prin centrul vechi al municipiului este furnicar, parcările sînt ocupate, din taxiuri coboară tinere îmbrăcate provocator pentru un oraş de provincie, iar partenerii tatuaţi pe braţe şi fanfaroni măresc pasul. Înlăuntrul pieptului, ascund dorinţa de a uita şi a arunca la gunoiul memoriei chinul din zilele de muncă. Spre dimineaţă, cînd se întorc acasă, picioarele fetelor tremură pe tocuri, iar băieţii cu ochii sticloşi îşi afundă mîinile în buzunare. Viaţa de noapte a oraşului nu acoperă temerile şi durerile sufleteşti din viaţa de zi.
Tinerii au nevoi speciale, peste cele din piramida lui Maslow. După epoca entuziasmelor şi a primelor experienţe de viaţă ca pre-adulţi, primul lor job îi pune în legătură directă cu realitatea dură. Colegii de serviciu îi privesc cu suspiciune, uite ce fustă mini, ce tatuaj pe braţ, dar nu ştiu să facă nimic şi pe deasupra învaţă cu mare greutate! Primul serviciu vine cu o perioadă de probă, în care tinerii muncesc conştiincios, încearcă să demonstreze că e ceva de capul lor. Dar spaima îi trădează, se vede că nu se pricep, iată cîte rebuturi au făcut, repetă greşeala de zece ori, sînt bătuţi cu leuca… Maistrul îi ceartă, le explică încă o dată că maşina de ştanţat trebuie manevrată cu precizie. La sfîrşitul lunii, numără rebuturile, 30 ori 10 lei fac 300 de lei, salariu de 500 de lei. O grămadă de bani, din care luni dimineaţă rămîne o durere de cap şi amintirea cluburilor şi barurilor de noapte Arena, Athos, Gold Time, Vanity, BlackOut… Out în Austria, la muncă pe şantier cu tine!
Aceste întîmplări nefericite, presiunea, inegalitatea socială îi determină pe tineri să plece în Occident. În ei se stîrnesc revolte puternice. Nu sînt preocupaţi de hrană şi adăpost şi cheltuie prea mult în cluburile de pierzanie. Dacă se căsătoresc, dacă au un copil, responsabilităţile de părinţi îi copleşesc de-a binelea. Ratele bancare şi chiria garsonierei îi sperie atît de mult încît uită de distracţie, cumpără îngheţată în wafe, pe care o mănîncă plimbîndu-se cu copilul în cărucior, prin parc, pînă răsare luna. De luni, reîncep programul încărcat, chinul pentru salariul minim/submediu pe economie.
Ne raportăm la categoriile unde maturitatea emoţională şi socială nu este atinsă. Atitudinea oamenilor nematuri faţă de traiul de zi cu zi este febrilă, caută împlinirea materială şi spirituală, dar nu au parte nici de una, nici de alta… De aici porneşte decizia de a părăsi ţara. Oare în Occident vor fi trataţi altfel? Cu certitudine. Dar oare noi nu i-am putea trata pe aceşti tineri ca pe nişte fii ai noştri, nu ca pe nişte angajaţi/sclavi? Am putea să nu-i alungăm. Trebuie să le dăm încredere, să le spunem că greşeala este inerentă, că locul de muncă nu le este periclitat de rebuturile pe care le fac. Să le stîrnim dorinţa de a se realiza pe plan profesional. Sîntem ridicoli şi absurzi cu teama noastră de a nu fi respectaţi de tineri şi de a nu reuşi să ne impunem în faţa lor. Să nu ne purtăm cum am avea trei ani!
