Biblioteca lui Utan

1
1115

Multă vreme se credea despre poetul Tiberiu Utan, originar din Vălenii Maramureşului, că este un poet proletcultist, că este poetul care a scris poezie comunistă, că este poetul care a apărut în cărţile de citire şi în manualele de literatură editate până în 1989. De abia Revoluţia a limpezit apele şi ne-a arătat faţa unui poet bolnăvicios de sensibil, care a crezut până în ultima clipă a vieţii sale în poezia pe care a scris-o. Însă subiectul paginii de astăzi nu va fi legat nici de opera, nici de biografia poetului. Ci o să vă prezentăm în câteva etape drumul lung al bibliotecii poetului din centrul Capitalei şi până în viitoarea casă memorială de la Văleni, comuna Călineşti, din Maramureş. În această aventură s-au implicat mai multe personaje: Ioan Bârsan din Bârsana, profesorii Nemeş Ioan, Nemeş Petre, Nemeş Maria, ajutaţi de primarul aşezării, Nemeş Mihai.

utan_valenii_calinestiului_40Ceai pentru poetul dispărut

Prin anii ‘90 ia fiinţă Asociaţia Culturală „Tiberiu Utan”, condusă de profesorul Ioan Nemeş. La puţină vreme după înfiinţarea asociaţiei se stabileşte o legătură cu soţia poetului, Lucia Olteanu Utan, care trăia în Bucureşti. În anul 2000, Lucia Utan le dă următorul răspuns: „Nu mă pot lipsi de nici un lucru care a aparţinut poetului”. Printre cele câteva mii de cărţi, pe masa din camera poetului din apartamentul bucureştean, Lucia punea în fiecare dimineaţă, într-o cană, ceai şi-l aştepta pe poet. Era un adevărat ritual al iubirii, pentru că înainte de a fi un poet comunist, Tiberiu Utan este un poet al iubirii. Este un poet al simplităţii. Scrie pentru cei mulţi şi anonimi. Relevantă în acest sens este poezia „Păpădia”:
„Geaba în cărare staţi înghesuite
Nimeni nu vă strânge să vă dea iubitei
Prea vă treceţi iute, tris­te flori de seamă
Oamenii vă calcă, vântul vă destramă”.
Poetul îşi încheie acest poem cu tristeţea că despre aceste flori risipite în ierburi primăvara, nimeni nu scrie un cântec frumos, nimeni nu le acordă importanţa cuvenită. Este, de fapt, tragedia oamenilor simpli care sunt călcaţi zilnic de tăvălugul istoriei şi de comunism.

utan_valenii_calinestiului_43O sută de saci

Am poposit în biblioteca poetului adusă la Văleni şi am aflat câte ceva despre aventura celor care au adus-o acasă. 30 de milioane au dat unei firme de transport ca să încarce cărţile şi bunurile ce au aparţinut poetului în o sută de saci. Apoi au mai dat zece litri de ţuică poliţiştilor şi gardienilor ca să oprească, timp de trei ore, circulaţia şi să-i lase să încarce biblioteca într-un camion care a ajuns în centrul Capitalei. După simpozionul din 2013, ţinut în memoria poetului la Văleni, doamna Lucia a scris un testament prin care dona biblioteca Asociaţiei Culturale din localitatea Văleni.
Multe am avut de văzut în bibliotecă. Colecţia „Gazeta literară”, premiul Academiei „George Coşbuc”, obţinut pentru volumul „Versuri” în 1963, pipa adusă de la Madrid, cămaşa cu care a fost îmbrăcat în ziua de Paşti, când în sala Comitetului Central s-a adresat interlocutorilor cu salutul „Hristos a înviat!”. De aici i s-a tras şi căderea, un fel de uitare şi profundă dezamăgire. După anul ‘90, poetul a trăit într-o umbră deplină şi s-a stins după patru ani într-o tăcere precum păpădiile cântate în una din poeziile sale.

utan_valenii_calinestiului_33„Ciopârţilă” şi sacul cu cărţi religioase

Una din cărţile de succes pe plan naţional şi internaţional este cartea pentru copii „Isprăvile lui Ciopârţilă”. În perioada respectivă, poetul era director la Editura Ion Creangă. Cartea respectivă s-a tradus în 14 limbi şi a luat mai multe premii internaţionale. Ciopârţilă este chiar autorul şi copilăria lui, surprins într-un moment de dezumanizare de către societatea de după al Doilea Război Mondial. Crescut într-o familie de dascăli, în demnitatea unei culturi tradiţionale din Maramureş şi cu dragoste de Dumnezeu, poetul n-a putut să se schimbe niciodată. Nici şcoala de poezie de la Moscova nu l-a putut influenţa negativ. El a trăit în Capitală ca un înstrăinat, cu sufletul de copil mutilat, ciopârţit, şi n-a renunţat nicio clipă la principiile sale.
La plecare, custodele acestei biblioteci, profesorul Nemeş Ioan, mi-a spus: „Mai este un sac cu cărţi. Încă nici nu l-am deşertat. Este tot al poetului. Şi-n el se află numai cărţi religioase.” Şi tot el a concluzionat: „Ce fel de poet comunist era acesta care, întors seara acasă, citea din Biblie?”

utan_valenii_calinestiului_4Poetul în ochii soţiei

În toată literatura universală există destul de multe cazuri în care sunt descrise iubirile celebre care au sfârşit în mod tragic. Însă nu numai protagoniştii unor opere literare au cunoscut acest deznodământ de tragedie antică, ci adesea şi creatorii de literatură. Se cunoaşte cazul când pe mormântul lui Serghei Esenin, sfâşiată de iubire, se sinucide Isadora Duncan. În literatura noastră este cunoscut cazul lui Ştefan Augustin Doinaş, când la puţină vreme după moartea lui, soţia îşi pune capăt zilelor. Povestea de iubire dintre Lucia şi Tiberiu Utan are un altfel de deznodământ. Tiberiu se stinge la 60 de ani, iar Lucia trăieşte toată viaţa ei cu regretul că nu i-a putut face un copil. Mi-a mărturisit într-o convorbire telefonică faptul că poetul a făcut numeroase încercări să-şi înfieze un nepot din Maramureş. Întotdeauna s-a întors dezamăgit la Bucureşti. Simţea că-i lipseşte ceva. Era perioada în care Lucia conducea RomâniaFilm, adică era directoarea celor 4 case de film româneşti. Avea în subordine până şi pe nesupusul regizor Sergiu Nicolaescu. Lucia a continuat să trăiască, însă a luptat cu toate puterile ei ca să-l ferească pe poet de uitarea care îl ameninţa după 1989. Poetul purta un nume de împărat roman. Când s-a stins împăratul, scaunul pereche de la masa doamnei Lucia a rămas gol. Ea îi face şi un portret pentru posteritate: „Era un lungan cu ochi frumoşi, zvelt, cu ceva izbitor de curat în ţinută, în privire şi în vers. Tot neamul lor de ţărani, învăţători şi preoţi maramureşeni erau înalţi de statură, descendenţi din dacii mari iubitori de libertate”.
Mereu cu dor de Maramureş
Cu toate că poetul va călători prin toată Europa, va poposi la Roma, la Atena, la Moscova şi Paris, raiul pentru el va rămâne satele din Maramureş. Pentru că acolo, zicea el, bărbaţii şi femeile poartă în toate anotimpurile haine albe. O obsesie care nu l-a părăsit până la moarte a fost dorinţa lui de a se întoarce acasă şi de a-şi construi o casă în Baia Mare. Chiar a scris un poem care poartă numele oraşului, în care s-a imaginat rătăcit prin lume şi căutător spre seară de căpătâi şi linişte:
„Ca floarea-soarelui mă rotesc
După soare până spre seară
Abia atunci în vis ce e drept
Străbat bulevardele de pe Săsar
Număr ferestrele stinse cu gândul
Celui ce vine acasă mai rar”.
De aceea suntem datori să-l recuperăm pe Tiberiu Utan. Cu toate că a trăit toată viaţa în centrul Capitalei, s-a bucurat de binefacerile societăţii multilateral dezvoltate, a avut mereu dorul de Maramureş.
Ca şi Ben Corlaciu, căuta la unităţile militare tineri veniţi din zonă şi le ducea câte un pachet cu mâncare. Se interesa de soarta lor şi le scria chiar el părinţilor că feciorul lor o duce bine.
Întorcându-se cu gândul la Maramureş, poetul se imaginează un Crist rătăcit prin lume, care nu îşi găseşte locul decât în acest spaţiu. Iată că la 20 de ani de la moartea lui, biblioteca poetului, spiritul lui, într-un fel, se reîntorc într-un sat din Maramureş. Într-un poem recunoaşte că este ultimul crucificat într-un sistem obtuz, pe care nu-l mai înţelege:
„Cad lacrimi negre pe asfalt
Din ochii mei de tinichea”.
De câte ori ne întâlnim cu Criştii de tinichea pe dealurile din Maramureş, ne putem imagina că avem o întâlnire şi cu poetul Tiberiu Utan. Academicianul Eugen Simion i-a făcut o frumoasă monografie a sufletului: „Tiberiu Utan este un timid, şi poezia este pentru el un joc cu porţelanuri fragile, o trecere printr-un câmp de flori, cu spaima enormă de a nu le strivi”.
Lucia continuă să aducă noi argumente la imaginea poetului. Îşi amintea târziu de poveştile lui Tiberiu, care spunea: „Primul meu sfătuitor a fost tata, învăţător de ţară. El mi-a pus în mână reviste şi cărţi fundamentale. În acei ani recitam cu plăcere unele poezii în faţa lui. Ştiam că îl bucur. Iar el, drept răsplată, îmi cumpăra o ascuţitoare mai deosebită şi mă ducea cu bicicleta la Sighet, să văd un film.”
Într-un bileţel trimis soţiei, îi scria: „Noapte bună. Dormi, pentru că ai luminat cu zâmbetul tău întreaga zi. Prietenia ta a fost ca o coroniţă de flori de câmp, pe care mi-ai aşezat-o pe creştet”.
P.S.: Într-o pagină viitoare vom reveni cu alte informaţii legate de aventura aducerii acestei biblioteci în satul Văleni, pentru că disputa asupra acesteia au ţinut-o trei mari biblioteci: din Cluj, din Baia Mare şi din Sighet. Este nevoie urgentă de voluntariatul şi de viziunea de specialişti a unor bibliotecari de la Biblioteca judeţeană pentru a orândui cum se cuvine biblioteca poetului.

1 COMENTARIU

  1. Un poet extrem de valoros, a carui opera ar putea lumina multe generatii ! Pacat ca aceasta opera sta cumva parca ingropata in uitare ! Cine mai are astazi timpul (si interesul ) de a o scoate la lumina ?

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.