Sufletul, oglinda cântecului

0
569

Ne aflăm în faţa unei cărţi importante şi în acelaşi timp riscante. Pentru că acest gen de biografie, monografie, restituire, sau toate la un loc, concentrate pe activitatea unor personalităţi, evenimente sau instituţii locale, păcătuiesc, cu puţine excepţii, prin exces. Sunt scoase în evidenţă cu asiduitate, ba chiar se inventează trăsături şi înfăptuiri, tendinţe şi miracole la un nivel de discurs de care de multe ori n-au beneficiat nici coloşii culturii. E impropriu să faci din Emil Giurgiuca un Eminescu. Nici Francisc Hubic nu poate fi tratat ca Mahler. Sau Aurel Băeşu în termenii pretabili lui Matisse. Credibilitatea lucrării scade exponenţial în felul acesta, în cele din urmă dăunând, în loc să-i ajute, personalităţii ori fenomenului descris.

Din fericire însă, proaspăta carte a Vioricăi Pârja (Cîntecul, oglinda sufletului – Editura Maestro Tip, 2015) evită în mare parte aceste capcane. În principal prin faptul că autoarea a pasat, cu abilitate, inerenta secvenţă de „hagiografie” unei multitudini de colaboratori care, nevizând niciunul o portretizare exclusivă şi sintetică a personalităţii lui Liviu Borlan, s-au limitat, cu bun simţ, nostalgie şi căldură, la momente particulare din existenţa sa. Punerea lor cap la cap, ca într-un puzzle, îi revine cititorului, ca şi de altfel întemeierea unei idei de ansamblu asupra omului şi a mişcării muzicale create.
Avem în faţă o carte clădită pe trei vectori: Maramureşul, ca spaţiu etno-cultural extrem de fertil prin forţa şi mitologia sa, Liviu Borlan, multilateralul şi pitorescul personaj central structurat spiritual din ingredientele primului şi Festivalul coral ce-i poartă numele, care în doar câteva ediţii a reuşit să spargă cu impetuozitate barierele unui simplu eveniment zonal.
Este un triplet aproape magic, complet şi stabil (chiar şi geometric vorbind), însă din păcate oarecum fragil în spaţiul nostru geografic general, bântuit de cu totul alte metehne, de structuri şi instincte ostile firescului, omeniei, autenticului. Necesitând astfel în permanenţă eforturi şi gingăşie, pricepere şi resurse neverosimile, timp şi torente de energie pentru menţinerea funcţională şi perpetuarea lui. Probabil că doar forţa telurică şi magnetismul miraculoasei regiuni încărcate de tradiţii atemporale, de legende arhetipale şi cultură populară plină de sevă, descrise succint şi relevant de autoare în debutul volumului, creează cadrul în care un grup de oameni să se poată mobiliza înspre asemenea înfăptuiri.
Merită efortul? Se mai poate drege ceva din degringolada în care se zbate spiritul românesc – şi nu numai (iată, în chiar aceste zile echilibrul şi civilizaţia europeană sunt serios zdruncinate de o invazie ce tinde să capete proporţiile celor ce-au pus capăt Antichităţii…)? Întrebarea e retorică, răspunsul conţinut chiar în ea. Evident, merită, chiar şi numai pentru strădania de a restabili un punct de normalitate pe harta alienării. De a exporta repere: „I-am putea da Europei starea de acasă, pe care o simte oricine vine în acest spaţiu”, afirmă cu intuiţie Viorica Pârja.
În acest „acasă” intră Liviu Borlan la 30 de ani, prin „arcul de triumf” al satelor, „o barieră în calea răului”, prin irepetabila poartă maramureşeană ce îi va remodela destinul şi creaţia. Apuncând suişurile şi coborâşurile colinelor domoale, de-un verde mistic, presărate cu meri încărcaţi de poame micuţe şi roşii purtând aroma paradisului, printre turle de bisericuţe acoperite cu şindrilă înnegrită de vremi. Sătmărean prin origini, compozitorul se va lăsa cuprins instantaneu de sursa nesecată de inspiraţie a folclorului maramureşean, asemeni străvechiului dac de euforia libertăţii pe care, pe aceste meleaguri, nu şi-a pierdut-o nicicând.
„Eu aşa îmi închipui muzica dacilor: simplă, pură, discretă. Ori foarte luminoasă, ori foarte tris­tă…” afirmă autorul Legendei în lemn într-unul dintre numeroasele sale articole din presa vremii. Aşa s-a şi străduit să-şi creioneze lucrările sale corale: cu rigoare şi claritate, fără experimente împovărătoare, fără locuri comune sentimentaloide, cu clarviziunea cunoscătorului absolut de folclor şi tehnica profesionistului în arta compoziţiei. Era „dinlăuntrul fenomenului muzical” (Voicu Enăchescu), un „vrăjitor maiestuos” (Sorin Ilieşiu) al claviaturii pianului la care „în câteva minute filtra un modul melodic prin toată istoria muzicii” (Ioan Marchiş). „Inteligenţă sclipitoare… gata oricând să se dăruiască pentru muzică” (Gheorghe Gh. Pop), „stilat, inteligent şi prietenos”, plăcându-i să-şi povestească „cu mult patos aventurile amoroase ale tinereţii” (Pamfil Bilţiu). Cu toate acestea un singuratic întreaga sa viaţă, dar „un om de spirit, un erudit” pe care „nu-l interesau banii, gloria ori puterea” (Irina Maria Pop). „Omul care ne înnobila sufletele” (Gheorghe Costin), „tonic, de o sinceritate desăvârşită…, fire generoasă, cu simţăminte liberale”, având în sânge „aristocratismul” (Anişoara Săsăran), trăsături extrem de periculoase pentru sistemul de-atunci! Spirit neliniştit, cuprins simultan de stări controversate atât de caracteristice creatorilor, „când meditativ, când spontan, cu mult umor” (Angela Buciu), posedând din plin „puterea geniului culegător – păstrător – dăruitor” (Teodor Ardelean): iată câteva dintre tuşele desprinse din înduioşătoarele rememorări ale celor ce-au avut privilegiul de-a-i fi în preajmă în diferite etape ale trecerii prin lume.
Liviu Borlan nu s-a bătut niciodată cu pumnul în piept ca luptător împotriva sistemului, acceptând uneori cu o discretă grimasă texte impuse de partid, însă concentrându-se să dea tot ce-i mai bun din el în anvelopa muzicală în care trebuia să le circumscrie. Însă n-a fost răsplătit pentru asta: nu a primit niciodată ajutorul administraţiei pentru a-şi pune în valoare proiectele. Cu toate demersurile sale fierbinţi, nu a făcut nimeni efortul de a înfiinţa un cor semi-profesionist ori un ansamblu instrumental complet care să-i pună în real lucrările, deşi acest tip de formaţii erau mult-aşteptate – în van – de publicul cunoscător, deloc restrâns, din oraşul său de adopţie. Probabil de aceea şi-a irosit o felie considerabilă din fluxul său creator pe domenii minore (estradă, prelucrări liturgice, fanfară, piese patriotice etc. – zonă în care cel puţin avea satisfacţia de a-şi auzi compoziţiile) şi nu s-a afirmat pe tărâmul muzicii mari: simfonia, oratoriul, opera.
Chiar dacă autoarea şi colaboratorii volumului n-o afimă explicit, intuim că acesta este principalul factor ce i-a grăbit sfârşitul. Tumultul său sufletesc, năvalnicele presiuni creatoare, ideile armonice asaltându-l în stihii zi şi noapte şi obligate să se exprime derizoriu printr-un instrumentar meschin, au dus la ruinarea echilibrului său interior. Iar înlăturarea sa de la pupitrul Ansamblului Naţional „Transilvania”, locul unde îşi putea cât de cât exterioriza interpretativ fondul nativ, l-a condamnat irevocabil. „Pasiunea pentru o votcă, pe care Liviu o socotea o virtute costisitoare, inofensivă, ca laptele pentru restul neamului omenesc” (Anişoara Săsăran), şi obiceiul de a fuma „la nesfârşit ţigări de proastă calitate” (Caludia Zainea) s-au insinuat treptat în existenţa sa, şubrezindu-i fizicul. Însă a continuat să respire muzică până în ultimele momente. Tulburările din suflet nu înăbuşeau, ci dimpotrivă augmentau melosul intern până la proporţii supraterestre. Dacă destinul nu i-a oferit o orchestră aşa cum năzuia, nu-i nimic, va utiliza cosmosul. „L-am întâlnit o singură dată în viaţă, era lângă Turnul Ştefan. A început să plouă şi el dirija în faţa unei orchestre imaginare, la început lent, apoi din ce în ce mai tare, precum se declanşa furtuna. Târziu, în noapte, s-a oprit. Atunci am aflat că a plecat din oraş pentru totdeauna şi artistul nu mai avea de gând să se întoarcă” (Nicoară Mihali).
Poate şi noi am fost de vină, dar „Ce să-i faci, vorba românului, viaţa-i mare bai” (Ştefan Herţeg). Cu adevărat „mare bai”! Şi în mod sigur noi, doar noi, am fost de vină. Iar dacă imploram atotputernicele Moire să-l poarte până la capătul lui, în loc să-l abandoneze pe o margine obscură, cu toţii eram mult mai câştigaţi.
După fix şaptesprezece ani se produce Big Bang-ul! La fel ca în teoriile ştiinţific-cosmologice de ultimă generaţie, practic din nimic, un punct infinitezimal de ardoare culturală de mare densitate explodează şi îndată purcede tumultuoasa expansiune a Festivalului Coral „Liviu Borlan”. O mână de oameni – Asociaţia Prietenii Armoniei – încep o adevărată muncă de apostolat pentru resuscitarea imaginii şi creaţiei celui ce a fost cel mai important om de muzică maramureşean al secolului trecut. Păstrând bineînţeles proporţiile în această comparaţie, probabil că şi Creştinismul ar fi rămas o simplă sectă (este afirmaţia unor istorici celebri), sau nici măcar atât, dacă, după cam acelaşi interval, n-ar fi izbucnit, ca un torent irezistibil, expansiunea misionară a celor câţiva Apostoli.
Orice personalitate, oricât de supradimensionate i-ar fi capacităţile, are nevoie de un desant care să se bată, să-şi sacrifice timpul, energiile şi sensibilitatea ca să-i fixeze valoarea în conştiinţa publică. Armonia băimăreană a ştiut bine cum să facă acest lucru. Acum, la cinci ani de la lansare, festivalul este binecunoscut în spaţiul muzical autohton şi tot mai des pomenit în cel european.
În acest punct, cartea Vioricăi Pârja părăseşte registrul de rememorare, de evocare afectivă şi devine un extrem de util instrument documentar. O radiografie exhaustivă a primelor cinci ediţii ale concursului cu toate elementele lui importante: componenţele juriului, beneficiind de constanţa prezenţei a doi piloni ai vieţii muzicale internaţionale, Voicu Enăchescu şi Andrea Angelini, prezentările dirijorilor şi corurilor participante, palmaresuri, repertoriu, premii, concerte simultane, opinii ale membrilor juriului, ale dirijorilor, precum şi anualul interviu cu inepuizabilul mentor al întregului fenomen, Saşa Nicolici, trăgând cu obiectivitate şi spirit critic concluziile fiecărei ediţii.
Toate luările de poziţie evidenţiază crescendoul continuu al nivelului artistic al festivalului, care în prima ediţie a adunat doar patru coruri româneşti, urmând ca de la a doua să intre în scenă şi coruri străine, până la a ocupa jumătate sau chiar mai bine dintre cele zece locuri stabilite pentru fiecare ediţie.
Cartea a ieşit de sub tipar în prezilele desfăşurării ediţiei din acest an, aşa că nu a mai apucat să consemneze o uşoară „corecţie” a nivelului competiţional al corurilor participante, probabil datorită admiterii pentru prima oară în concurs a ansamblurilor pe voci egale. E drept, de bună sau foarte bună calitate, însă oricât de frisonant ar suna un cor de voci bărbăteşti bine instruit, sau oricâtă graţie siderală ar degaja un grup de cântăreţe cu voci de zâne, nimic nu egalează – ca în viaţă de altfel – întreţeserea lor tandră, armonia inegalabilă a registrelor masculin+fe­minin, ritualul contrapunctic ce transformă un cor mixt în instrumentul ideal de exprimare muzicală. Însă nu există nicăieri în lume fenomene care să crească încontinuu, întotdeauna apar mici sincope care nu fac altceva decât să pregătească saltul următor.
Un triolet sublim: Maramureş – Liviu Borlan – Festivalul coral. Atât de strâns încât parcă nici n-ar putea funcţiona separate, parcă existenţele lor în individual n-ar avea nici puterea, nici sensul generat de convieţuirea lor. Este ideea călăuzitoare a cărţii Vioricăi Pârja, alăturându-se admirabil, pe calea cuvintelor, demersului olimpian pe linie muzicală al Asociaţiei Prietenii Armoniei.
Vor reuşi să-l înscrie pe Liviu Borlan în galeria compozitorilor de vârf ai României sau nu, asta deja nu mai depinde de ei. Doar istoria muzicii va decide. Însă va rămâne în mod sigur, dacă cerurile le vor da puterea de a continua, mirajul Festivalului, ca încercare disperată, dar eficientă, de a salva mişcarea corală românească din deruta în care se zbate de mai bine de două decenii. Asta vor reuşi cu certitudine pentru că exemplul lor va fi preluat treptat, chiar dacă la început în tonalitate minoră, şi de alte centre.
Dar mai ales pentru că au forţă, voinţă şi determinare, şi cred cu îndârjire în ceea ce întreprind. Şi pentru că sensibilitatea lor de maramureşeni autentici le dă avânt. Şi pentru că structura lor spirituală s-a sculptat deja pe armătura imponderabilă a portativului. Şi pentru că sufletele li s-au cristalizat într-o oglindă a cântecului.

Horia Al. Căbuţi

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.