De la Nistru pân` la Tisa…

0
696

Timp de patru zile, am trăit la Vadul lui Vodă, din Republica Moldova, clipe ce-mi vor stărui în minte şi în inimă. Localitatea este situată pe malul drept al râului Nistru şi a devenit o suburbie a metropolei Basarabiei, constituind pentru locuitorii din Chişinău o oază de linişte şi de odihnă în timpul liber.
Răgazul l-am folosit pentru a cunoaşte împrejurimile, pentru a sta de vorbă cu moldovenii. Ajunşi la hotel, la semnalul sonor al „Vocii Bucovinei” am ieşit şi zăbovit în balconul camerei, ascultând minunatele cântece, despre „românii de pretutindeni”, interpretate de Fuego.
A doua zi am făcut o plimbare. Am urmărit frumuseţea construcţiilor specifice pentru astfel de locaţii, dar şi pe cele lăsate în paragină, după care am mers la apa Nistrului. Apoi m-am spălat pe faţă cu apa din râul la care am tânjit mult să ajung. Odată ochii deschişi, privind în apa limpede a râului, am revăzut locurile prin care am trecut de la vama Albiţa până la Vadul lui Vodă.
În Republica Moldova, politica reţelei rutiere, inspirată din cea a Rusiei, a condus la construirea de „drumuri rapide”, denumite de moldoveni magistrale. Acestea au o singură bandă de circulaţie pe sens, dar au un traseu ce evită pătrunderea în localităţile rurale. Aşa că până la Chişinău nu am intrat, ci am privit din lateral localităţile pe lângă care am trecut. Magistralele sunt mobilate din loc în loc cu staţii de combustibil pentru alimentarea maşinilor, inclusiv ale companiilor româneşti; spaţii acoperite pentru vânzarea de produse proaspete, culese de pe câmp; staţii pentru mijloacele de transport, sub formă de colibe, deosebit de utile pentru odihna şi adăpostirea de ploaie a călătorilor care, odată coborâţi din mijloacele de transport în comun, vin şi pleacă pe jos cale de 2-3 km, de la şi spre gospodăriile lor din satele apropiate.
Există şi spaţii pentru odihnă. Am poposit la unul dintre acestea şi am luat o gustare câmpenească, împărţind produsele cu un grup de persoane din Chişinău.
De la Chişinău spre Vadul lui Vodă, GPS-ul n-a recunoscut locaţia spre care circulam, aşa că ne-am „rătăcit”. M-am adresat primei persoane ce circula pe trotuar, un bărbat cam de 35 de ani, cerându-i lămuriri. „Ne znayu”, fu răspunsul. Mi-a fost clar. Întreb apoi de două femei, cam de aceeaşi vârstă. N-am înţeles indicaţiile oferite. În sfârşit, un rus binevoitor m-a deşteptat şi am plecat în direcţia indicată. Ajunşi la o staţie de benzină, am făcut un popas pentru a nota mai clar traseul. De data această, Mihai Cozma, prietenul meu, preşedintele Asociaţiei „Boema OJT” Baia Mare, care ne-a fost alături în această călătorie, şi-a notat cele aflate. Am circulat de la „un cerc la altul” până am găsit un şofer ce ne-a dirijat bine. Astfel, în loc să străbatem 21 de km. pe Magistrala nr. 14, am parcurs o distanţă dublă circulând pe drumul raional nr. 4, prin localităţile rurale: Răşcani, Stăuceni, Hruşova din raionul Criuleni. „Tot răul, spre bine”, spune o zicală românească. Viteza de circulaţie redusă, în jur de 40 km/h, din cauza infrastructurii părţii carosabile, ne-a permis să privim în jur. Pe drum, ţipenie de om, iar din când în când ne-am întâlnit cu câte un autoturism răzleţ ce venea din sens opus. Parcă circulam prin judeţul Maramureş prin anii 1970. Casele, în marea lor majoritate, erau parcă scoase recent de sub „apă” şi aşteptau meseriaşii să le tencuiască, curţile interioare îşi aşteptau gospodarii acasă… Am privit în sus, am reflectat şi am exclamat: „O, vai, vai, Moldovă!”
Am încercat să aflu de la care Vodă se leagă numele localităţii în care vremelnic mă găseam. Bătrâni sau tineri aveau acelaşi răspuns, ridicând din umeri. Mă gândeam… să fie de pe vremea lui Dragoş (1352-1353), primul maramureşean „descălecător” în Moldova sau a lui Bogdan de Cuhea (1359-1365), făuritorul de ţară. Doresc să insist asupra unui aspect pe care unii români îl interpretează greşit sau sunt în necunoştinţă de cauză. Nistrul, la fel ca şi Prutul, au fost râuri interioare ale Moldovei voievodale şi respectiv Basarabiei, pe întreg cursul lor, de la izvor (din provincia Galiţia, acum în Polonia) şi până la vărsarea în Marea Neagră, respectiv Dunăre.
Acum, din Vadul lui Vodă, priveam în zare spre satul Pârâta, aflat pe malul stâng al Nistrului, în Zona de demarcaţie (lată de 14 km.) cu Transnistria, unde menţinerea „păcii” este atribuită forţelor de protecţie ONU (soldaţi ruşi). Aceşti străjeri erau postaţi pe malul drept al Nistrului deşi râul, în această zonă şi până mult în sud, în localitatea Purcari, udă la ambele maluri pământul ţării Moldova. Traseul Magistralei nr. 4, construită pe malul stâng al Nistrului, se află în „Zona de protecţie”, dar n-am îndrăznit să circul pe acolo. Merită să ne amintim că Nikita Hruşciov, când a condus URSS-ul, a atribuit Sudul Basarabiei, Ucrainei, fixând graniţa pe râul Nistru pe o distanţă de cca. 30 km. de la Marea Neagră până la oraşul Purcari, astfel că ţara Moldovei nu mai are litoral. După Războiul transnistrean, încheiat cu formarea unei enclave statale pe malul răsăritean al Nistrului, pământul moldovenesc este stăpânit de coloniştii regimului bolşevic. Totuşi, am văzut câteva persoane făcând cumpărături la Alimentara din Vadul lui Vodă şi apoi circulând spre satul Pârâta; dar nu ştiu cum stau lucrurile pe aliniamentul răsăritean al Zonei de demarcaţie.

„Maidanul” de la Chişinău

Era firesc să ne facem timp pentru a vizita frumosul şi cochetul Chişinău. Un bilet la maxi taxi, microbuze cu orar prestabilit, este de numai 8 lei (paritatea de schimb a leilor este de 5 la 1 în favoarea leului românesc). „Nu ne lasă să luăm mai mult” îmi spune un şofer de pe un astfel de mijloc de transport. Neavând răbdare să aşteptăm, am luat un taximetru care ne-a lăsat pe b-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în centrul metropolei Basarabiei. Am luat-o la pas, admirând, rând pe rând, minunate construcţii: Sala cu Orga, Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Ministerul Tehnologiei şi Comunicaţiilor, Sediul Primăriei Chişinău. În faţă, pe trotuar apare, pentru mine surprinzător, un impunător Arc de Triumf. Aşezarea lui nu permite circulaţia maşinilor pe sub el. Acest Arc de Triumf este ca o Poartă de intrare în frumosul şi generosul Parc, a cărui zonă centrală este ocupată de Biserica Metropolitană a Moldovei. Merg mai departe. Mă interesa mai mult să văd, înaintea căderii serii, maiestuoasa statuie a Marelui Ştefan.
Odată ajuns, mă închin Sfântului Ştefan şi mă gândeam: „Cum nu vii tu, Ţepeş… Doamne?!”, aşa cum vă ajutaţi reciproc, cu Ştefan, pe vremea voastră, împotriva duşmanilor comuni. M-am consolat citind marile izbânzi ale făuritorilor de ţară întregită, momentele de glorie a neamului românesc, pe panourile din Galeria „La Rond – Vasile Alecsandri poet şi diplomat al Unirii Principatelor Române”, fixate pe gardul din jurul părculeţului plin de flori şi dominat de figura Marelui Voievod.
Ne-am oprit la o librărie. Am cumpărat cărţile: Cronica ilustrată a omenirii şi Istorie, Epoca modernă, manual pentru cls. a VIII-a. Apoi m-am oprit la un chioşc şi am cumpărat câte un exemplar din fiecare ziar cu scriere latină, sperând să găsesc şi în limbile franceză sau italiană. O bună parte din noapte am folosit-o pentru cititul ziarelor: Moldova Suverană, Literatura şi Arta, Spune adevărul, zdg – Ziarul De Gardă, Timpul, Naţional, Adevărul, ediţie de Moldova şi Săptămâna.

Re-Unire

Cuvântul Re-Unire mi-a dat târcoale toată noaptea. Nici nu putea fi altul când adormisem cu ideile bine punctate şi susţinute de intelectualitatea moldoveană. Scriitorul şi patriotul Nicolae Dabija scria în editorialul „La Est de Vest – Unica soluţie” din ziarul Literatura şi Arta: „Suntem gata să stăm pe ploaie, pe arşiţă şi ger o săptămână, o lună, jumătate de an, un an până cei doi preşedinţi, cele două Guverne, cele două Parlamente nu ne vor anunţa: Reîntregirea s-a făcut!” Am citit cu sufletul la gură alte articole care exprimă acelaşi sentiment: „Re-Unirea cu Basarabia în regim de urgenţă. Prilej de Unire cu Basarabia”, semnat de Ion Coja; „Re-Unirea e salvarea noastră” sub semnătura lui Virgil Mândâcanu, „Pietrele neamului vorbesc (II)”, un articol mai amplu, în serial, semnat de Valeriu Dulgheru; „Mulţumescu-ţi ţie, dragă Românie”, semnat de Viorel Mihail în ziarul Săptămâna; „Unirea RM cu România în jurnalul fericirii unui profesor”, semnat de Silvia Strătilă; „Reunire prin teatru”, scris de Victoria Bortă în ziarul Naţional; etc. Din Ziarul de Gardă aflu că jurnalistul rus Maxim Sevcenco, într-un interviu acordat postului de radio RSN, spune: „R. Moldova şi România sunt o naţiune, ei vorbesc aceeaşi limbă. Şi dacă R. Moldova va dori, ar putea să se unească cu România”. Opinia acestui jurnalist este: „În cazul în care se va produce Unirea, Transnistria trebuie să devină parte a Federaţiei Ruse” şi astfel „s-ar îmbunătăţii relaţiile Moscovei cu Chişinăul şi Bucureştiul”.

Mici „incidente”

Nu bine intrăm pe Magistrala nr. 1 din Republica Moldova, spre Chişinău, că un echipaj de poliţie ne semnalizează cu farurile. Oprim pe dreapta şi aşteptăm. Purtăm o discuţie politicoasă cu agenţii de poliţie rutieră. Mihai le spune că suntem membri IPA, arătându-le insigna. „Astfel de insigne se pot cumpăra”, spune unul dintre tinerii agenţi de poliţie rutieră. Am înţeles că la ei, în Republica Moldova, se pot întâmpla şi astfel de lucruri. După ce mi-am cerut permisiunea, am examinat aparatul radar, de tip pistol, fixat pe bordul unui autoturism Skoda, constatând că este de fabricaţie rusească. Am mai aflat că piesele de Lada sunt, aici, mai ieftine decât cele pentru maşinile din alte state.
Zăbovind puţin la recepţia hotelului în care am fost cazaţi, Mihai roagă recepţionera să schimbe programul rusesc de la televizor cu un program în limba română. Surprinsă de solicitarea noastră, recepţionera stă o clipă şi apoi zice: „Ştii ce, aici vin bulgari, ruşi… şi eu pun ce vreau. E bine?” Mă uit la Mihai, el mă priveşte contrariat, sucim din nas şi ieşim din hotel.
Pe terasă, odată ajuns, salut cu “Bună ziua!” un grup de persoane. Răspunsul amical m-a făcut să mă apropii şi să dau mâna cu ei. După câteva schimburi de idei îmi pregătesc aparatul de fotografiat pentru a memora clipa.

Drumul spre casă

Fixând pe GPS destinaţia Baia Mare, cu loc intermediar Vama de la Sculeni, suntem dirijaţi spre oraşul din nord, Bălţi. Am dorit să venim acasă pe o altă rută, pentru a vedea mai multe plaiuri moldoveneşti. N-am regretat. Magistrala de la Chişinău spre Ungheni se află în plină modernizare, lărgindu-se cu încă două benzi. La o parcare am văzut o rampă pentru autovehicule, de genul celor construite la noi în anii `70. Cea de la podul de la Slătioara mai rezistă, dar cele de la Cicârlău şi Pădurea de la Lăpuşel au dispărut chiar şi din memoria automobiliştilor. Satele întâlnite în cale păreau mai „răsărite” decât cele văzute la venirea în Vadul lui Vodă. În satul Pârlita, ne-am oprit şi am făcut mici cumpărături, cheltuind leii moldoveneşti pe care-i mai aveam. O mătură din paie a făcut deliciul vameşului pentru că n-a mai văzut până acum făcându-se “contrabandă” cu un astfel de produs!

Col. Gavril BABICIU

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.