George Ţărnea venea în Maramureş ca acasă

0
595

În 10 noiembrie, poetul George Ţărnea ar fi împlinit 70 de ani. Cu acest prilej a apărut un volum conţinînd un poem descoperit postum de fiul său, intitulat „Cu privire la iubire”. Evenimentul de la Simbio  Event Space este dublat de vernisajul expoziţiei „Manuscris George Ţărnea 70”. Expoziţia reuneşte manuscrise din carnetele lui prezentate pentru prima oară publicului. Sînt expuse mai multe fotografii realizate de Andrei Ţărnea, fiul poetului, selectate pentru a corespunde stărilor poetice. Un text, „Contemporan şi dureros”, din volumul „Cu privire la iubire” este un manifest pentru renunţarea la ură, minciună, teroare, trufie sau nimicnicie într-o lume în care este nevoie de iubire. Cele 50 de strofe poartă marca lirică a lui George. În Colofonul volumului stă scris de autor că strofele „pot fi ale oricui socoteşte că fără a urî minciuna, linguşeala, prefăcătoria, obedienţa, teroarea, promiscuitatea, prostia, trufia, zgîrcenia, răutatea, nimicnicia nu se poate trăi, în, şi întru Iubire”. „Urăsc iubirea din oficiu/ şi dogma fără postament/ Miresele de sacrificiu/ Şi gloria prin testament/ Urăsc lichelele spălate/ Şi sfinţii foarte urduroşi/ Convenienţa din palate/ Şi picoteala în galoşi/ Urăsc ochioşii cu simbrie/ Care pretind c-ar fi turişti/ Şi berzele intrate în vrie/ Şi anarhiştii futurişti/ Urăsc tîmpenia gregară/ Dintr-un slogan agitator/ Şi trenul fără nici o gară/ Şi şansa de-a muri dator”.
Ani mulţi la rînd, George Ţărnea a bătut drumurile Maramureşului, unde avea (are) mulţi prieteni.
Venea la evenimente, de unul singur, cu un program riguros pentru scris. S-a crezut tot timpul un aristocrat al acestui pămînt. Adică un ţăran autentic. Trăia şi scria cu sentimentul ţăranului. Îmi spune adesea că atunci cînd scrisul poeziei păstrează ritualul, seriozitatea, disperarea şi dragostea ţăranului faţă de muncile pămîntului, atunci înseamnă că îţi faci datoria faţă de menirea ta omenească pe pămînt. A venit de un Sfînt Crăciun la Deseşti. A colindat cu Andrei şi Parasca Făt. O familie nobilă în sentimente atinse de lumina înţelepciunii  lui Noica ori de înţelegerea profundă pentru folclor a savantului Mihai Pop. Altădată am petrecut o noapte de An Nou, la Rona de Jos, cu Laurenţiu Ulici şi Gheorghe Mihai Bârlea. George venea în Maramureş ca acasă. Acasă – aceea a Vălcii – unde ne-am cunoscut pe cînd eram student. Şi am rămas prieteni de dor pînă la despărţire. Celebră şi de un farmec unic a fost colaborarea cu Ştefan Hruşcă. Ani buni, au format un cuplu – spectacol cu mare audienţă la public. Era îngemănarea fericită între poezie şi muzică. Era o pledoarie a înţelegerii între oameni. De nenumărate ori ne prindea miezul nopţii discutînd despre poezie. Era autorul care credea în creaţia sa. Mai ales îmi explica de ce este nevoie de rimă în poezia românească. „Desigur – îmi spunea George – poezia presupune o structură matematică şi rămîn cu încăpăţînare adeptul acestei structuri tradiţionale, clasice şi clasicizante, pentru că această structură ţine chiar de structura noastră metafizică, pentru că sîntem într-adevăr unul dintre popoarele foarte apropiate de Dumnezeu, foarte aproape de ceea ce nu trece niciodată.” Avea obiceiul să lase mici texte cadou prietenilor. Adesea şi fotografii. Ştiu atît, că el, George, venea în Maramureş ca acasă. I-a deprins obiceiurile, gîndirea profundă transfigurată în poezie. Era locuit de poezie. S-a stins din viaţă în 2 mai 2003. Cărţile lui stau în bibliotecile noastre cu duioase autografe. În felul lui, un poet excepţional.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.