Au trecut 90 de ani de la apariţia colecţiei de folclor „Graiul şi folclorul Maramureşului”, realizată de Tache Papahagi, dar după atâta vreme nu s-a atenuat interesul ei în rândul specialiştilor sau al celor ce se ocupă cu cercetarea folclorului şi graiului acestei zone.
Trebuie să subliniem că noile condiţii istorice create de Unirea de la 1918, în noul climat cultural-ştiinţific, preocupările consacrate folclorului maramureşean se impun prin amploare, dar şi printr-o nouă orientare, bazate pe aşezarea lor pe un fundament ştiinţific. Să mai amintim că materialul ce alcătuieşte inventarul colecţiei sale a fost adunat de autor între anii 1920 şi 1925, când folclorul era folclor şi se găsea din abundenţă în întreaga lui varietate şi valoare artistică în toate satele maramureşene.
Colecţia lui Tache Papahagi este expresia poziţiei sale avansate, fiind fidel concepţiilor lui Ovid Densusianu. Papahagi este convins, şi el, de nevoia cercetărilor etno-lingvistice efectuate la faţa locului. Urmând aceleaşi păreri în materie de cercetarea folclorului, Tache Papahagi este un etnopsiholog convins că folclorul ne dezvăluie trăsături sufleteşti proprii poporului. Cercetătorul avea convingerea că este necesară mărirea sferei de investigaţie asupra culturii populare, considerând că este nevoie să se cerceteze odată cu manifestările artistice şi cele etnografice, credinţele şi superstiţiile, povestirile şi poveştile, graiul de toate zilele al ţăranului.
Prea amplu şi ambiţios, fără a avea parte de o cercetare în echipă, proiectul a fost realizat parţial, deşi a pornit la drum cu gândul la o lucrare folcloristico-etnografică de amploare. Convins că datele etnografice sunt sumare, ele au fost completate mai târziu prin lucrarea-album „Images d’etnographie roumaine”, Bucureşti, 1928-1930.
Ceea ce nu a realizat nimeni până la el este cuprinderea în lucrare a unor compartimente ale folclorului necercetate până atunci: credinţe, tradiţii, datini, cimilituri, rugăciuni în versuri, basme şi legende, jocuri de copii, muzică populară, poezia obiceiurilor tradiţionale. De aici complexitatea lucrării, cantitatea şi valoarea artistică a materialului adunat.
Întocmirea colecţiei a necesitat din partea autorului multă trudă. El a petrecut pe teren 115 zile, care însumează şase ieşiri pe teren, cutreierând 30 de sate, mai bine de jumătate din totalul aşezărilor care alcătuiesc zona. În colecţie inserează 569 de texte din variate compartimente ale folclorului.
Lucrarea se evidenţiază şi pentru grija autorului faţă de redarea cât mai apropiată a textelor de formele în care i-au fost comunicate de performeri, în care scop recurge la semnele diacritice, adoptând sistemul de transcriere al lui Ovid Densuşianu. Concepţiile sale sunt avansate pentru acel timp. După părerea sa, „şi la maramureşeni, cel mai interesant aspect folcloric ni-l oferă creaţia păstorească”. Pentru a facilita înţelegerea materialului folcloric şi de limbă, Tache Papahagi simte nevoia de a insera o serie de consideraţii legate de viaţa satului sau asupra caracterului ţăranului, apoi altele legate de complexitatea intelectuală şi sufletească a ţăranului, nelipsind cele legate de procesul de creaţie în folclor. Toate acestea ne dezvăluie un etnolingvist şi un etnopsiholog, convins că în folclor se reflectă „întreaga viaţă a unui popor, cu toate ramificaţiunile şi complexitatea ei sufletească şi intelectuală”.
Colecţia lui Tache Papahagi rămâne cea dintâi încercare din istoria folcloristicii noastre de a prezenta cultura populară într-o cercetare sintetică şi globală. Comparaţiile folclorului maramureşean cu folclorul aromân şi al altor popoare potenţează valoarea ştiinţifică a lucrării.
Istoricii folcloristicii noastre, mai ales Dumitru Pop, au revelat doar aspectele pozitive ale lucrării. D. Pop nu conteneşte cu laudele, fără a se opri la prea multele lacune ale acestei colecţii. Trebuie să subliniem că Tache Papahagi era lingvist, iar în materie de folclor nu avea un bagaj suficient de cunoştinţe, pentru realizarea unei colecţii care să satisfacă toate exigenţele. De aici unele flagrante confuzii în ceea ce priveşte clasificarea genurilor şi speciilor. El confundă balada cu colinda, ori se ştie clar că Mioriţa în întregul Ardeal este colindă, nu baladă. Frapantă este şi confuzia între oraţia de nuntă şi strigăturile la nuntă. Piesele reproduse de autor, în număr de 14, sunt toate strigături la nuntă, nu oraţii, dar pe care le clasifică corect după actanţii adresanţi. Nu mai puţin frapantă este confuzia între specii ale prozei populare. Deşi o singură piesă este clasificată la basme, ea este în realitate o cunoscută snoavă din ciclul Păcală. Mai trebuie să subliniem că deşi acordă importanţă descântecelor, piesele sunt adunate fără practica descântatului, lipsindu-le astfel partea lor esenţială, mecanismul magic. Drept urmare, au valoare doar ca texte poetice. Deşi acordă atenţie poeziei obiceiurilor tradiţionale, aceasta este slab reprezentată. Colinda, specie de mare complexitate a folclorului, este reprezentată doar prin 24 de piese. Lipsesc oraţiile de nuntă şi cântecele de leagăn. Jocurile de copii sunt reprezentate doar prin 3 piese, iar muzica populară doar prin 10 texte, ori se cunoaşte marea bogăţie şi varietatea cântecului popular maramureşean.
Dar cea mai mare greşeală pe care o comite cercetătorul este problema continuităţii, el declarându-se adeptul teoriilor migraţioniste, dând astfel apă la moara istoricilor străini care ne-au negat originea şi continuitatea pe teritoriul transilvănean. „Dacă la această părere, pe care cel puţin logica faptelor istorice o consacră drept realitate, am adăuga şi consideraţiunea – pe care o socot definitiv câştigată – că în maramureşenii de astăzi nu putem vedea descendenţi direcţi ai unei colonizări romane, în acest ţinut sau ai unei romanizări a lui, e natural ca elementul maramureşean să-l considerăm ca fiind stabilit aici ulterior secolului al X-lea şi că, după anumite probabilităţi, el va fi venit din sudul Dunării.” După el, „linguistica română n-ar putea dovedi extinderea etno-geografică a formaţiunii entităţii româneşti în nordul Dunării până într-atâta cât să cuprindă şi Maramureşul şi Moldova nordică, de vreme ce în maramureşeni trebuie să vedem migraţiuni româneşti. Elementul românesc sud-dunărean va fi atins în migraţiunile sale aceste puncte nordice ale dacoromânei, stabilindu-se deci şi în Maramureş.”
Eroarea este grosolană. Exegeţi ai păstoritului transhumant, între care Corneliu Bucur, au subliniat convingător că păstoritul transhumant sud-dunărean nu a avut cum să ajungă în Maramureş. Paralelismul lingvistic pe care îl stabileşte între graiul maramureşean şi aromân nu are nici un temei în a argumenta migraţia sud-dunăreană, din moment ce aromânii vorbesc un dialect al limbii române. Se mai foloseşte în argumentările sale de anumite chestiuni de-a dreptul puerile şi lizibile. „Balc ne revelează termenul Balcani.” Mai reproduce, ca argument, şi o poveste auzită de la Dumitru Lucaci din Ţara Oaşului, pe care o auzise şi el de la un bătrân, potrivit căreia „regele Ştefan Vodă a adus o seamă de români din Balcani”.
Cu toate aceste minusuri, care poartă şi pecetea vremurilor în care a fost alcătuită, colecţia „Graiul şi folclorul Maramureşului” are o importanţă deosebită, fiind aşezată pe concepţii avansate pentru acel timp.
Pamfil BILŢIU
