Destul de rar, dar istoria se repetă şi la români. În „Istoria loviturilor de stat în România” (vol. 3, ed. RAO, 2002), prolificul istoric şi literat Alex Mihai Stoenescu subliniază că „lovitura de stat care a instaurat DICTATURA REGALĂ în România este localizată în timp la data de 10 februarie 1938”. Regele Carol II, primul dictator monarhic, a înlăturat guvernul Goga-Cuza, înlocuindu-l cu guvernul patriarhului Miron Cristea. Atunci a fost „adus la putere un GUVERN PERSONAL”, al regelui Carol II, guvern pe care suveranul îl numea „de uniune naţională”.
Cum se ştie, după alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, şi alesul Klaus Iohannis a afirmat, răspicat, de mai multe ori, în auzul naţiunii, că vrea „GUVERNUL MEU”! Provenind din sînul liberalilor „făcuţi” nu născuţi, „slobozit” la tron de către naivul lider Crin Antonescu, Iohannis voia, desigur, un guvern al „noului PNL” (fuziune contra naturii cu PDL). Încălcînd normele statutare, Klaus – ca un „nou dictator politic”, dar nu suveran ca regele hohenzollernian – a numit-o cu de la sine putere, forţat, pe Alina Gorghiu lidera PNL şi copreşedinte, cu Vasile Blaga, al noii camarile iohannesciene.
Datorită unei conjuncturi tragice (morţilor de la „Colectiv”), Victor Ponta şi-a dat demisia din fruntea guvernului PSD-ist, iar prezidentul Klaus Iohannis, nesigur că ar putea ajunge la guvernare noul PNL, a format guvernul tehnocrat condus de sălăjeanul Dacian Cioloş, comisar de la UE. Şi l-a numit „GUVERNUL MEU”!
Regele Carol II a avut, între ianuarie 1933 şi noiembrie 1937 „trei guverne personale”, care au suferit 20 de remanieri. Paradoxal, dar „această perioadă „dictatorială”, cu guvern „personal” Tătărescu este privită în istorie ca „moment de vîrf” al dezvoltării economice şi redresării arţiale a situaţiei financiare a României. Abil, regele a conlucrat cu „elemente active şi dezinteresate liberale”, restabilindu-se echilibrul bugetar, făcîndu-se investiţii importante în căi de comunicaţii, sănătate, învăţămînt, cultură, ştiinţă, sport etc.
Nu intrăm în manevrele complicate politice de atunci ale PNL, PNŢ, Mişcării legionare care sînt vizibile şi astăzi la cele două partide „mari” – PSD şi noul PNL – , care critică vehement „GUVERNUL MEU” – Cioloş. Şi care, ca şi în „cazul guvernărilor Carol II”, a suferit dese remanieri, ridicole chiar de la alcătuire (cazul şoroşistei Guseth, propusă ministru al Justiţiei, fără studii de drept). Eşecuri tehnocrate au fost şi la Finanţe, Sănătate, Muncă, Agricultură, Externe.
Într-o astfel de situaţie ridicolă, Guvernul Cioloş este luat în răspăr şi bombardat continuu – uneori nemeritat, cu acuze din partea liberalilor PSD, PNL, PMP (Băsescu).
Prezidentul Iohannis, care a fost „botezătorul” profund neinspirat al acestei încropeli guvernamentale, declară acum cu cinism grobian că acesta „NU ESTE GUVERNUL MEU!”. Dar cine l-a ales şi numit, oficial, la Cotroceni ca premier pe Dacian Cioloş? Cine a validat pe hazliii miniştri din cabinet? Nu Klaus Iohannis?! Cît de iute se dezice „stăpînul” de guvernul său pune în relief şi caracterul lui! Fuga de responsabilitate, nerecunoaşterea unor eşecuri posibile în orice guvernare.
Guvernele „personale” ale regelui Carol II au ridicat România la o stare „de vîrf” în dezvoltare şi modernizare. GUVERNUL MEU al lui Iohannis, de care se dezice, abia se căzneşte din greu să tragă carul cu mizerii partinice pînă în decembrie 2016, cînd va fi înlocuit de un guvern politic, rezultat din alegerile parlamentare.
Vrînd-nevrînd, Iohannis s-a făcut de comedie prin declaraţiile sale, eşuînd în alegerea şi numirea unui guvern tehnocrat, şi chiar sloganul său, al „României lucrului … prost făcut”!
