Părăsim staţiunea Ulcinj şi ne îndreptăm spre frontiera cu Albania. Imediat ce intrăm în Albania se observă o stare ceva mai proastă a drumului şi curăţenia stradală lasă de dorit.
Rapid încep să apară din loc în loc vestitele cazemate din beton. Timp de vreo 20 de ani din cei 40 de ani în care a condus Albania cu mână de fier, dictatorul Enver Hodja (1908-1985) a umplut ţara de aceste buncăre, de ordinul sutelor de mii, cu rost de apărare. Ţara, în mintea lui, urmând a fi atacată din toate părţile, de duşmanii din ambele lagăre. Până la urmă, ţara nu a fost atacată din afară. A fost însă atacată sistematic din interior de politica dictatorială şi de izolare, dusă în perioada comunistă. La prăbuşirea sistemului comunist din Albania, la începutul anilor 90, ţara era săracă şi cu totul ruptă de lumea civilizată. A urmat o perioadă de instabilitate şi convulsii sociale, unele de mare intensitate. Încet, încet lucrurile s-au aşezat şi Albania a intrat în rândul lumii.
Ne îndreptăm spre Durres, oraş port la Marea Adriatică, al doilea oraş ca mărime din Albania. La un moment dat şoseaua se lărgeşte şi seamănă cu un drum expres. Ajungem la Durres şi ne întâlnim cu ghidul albanez. Un tănăr care vorbeşte foarte bine limba română, a studiat în România. Ne face o scurtă prezentare a Albaniei. Ajungem în centrul oraşului şi vizităm amfiteatrul roman. Este doar o parte din el scos la lumină, urmând ca lucrările de arheologie să continue. Au şi o mică dilemă. Pentru a continua săpăturile ar fi nevoie să demoleze construcţii care au deja şi ele o valoare istorică. Ce-i de făcut? Vedem mai departe o construcţie impozantă în stil neoclasic. Alături de ea case foarte dărăpanate sau blocuri comuniste foarte urâte. Suntem nedumeriţi. Ghidul ne spune repede că de fapt impozanta clădire, care urmează să adăposteacă un colegiu, este abia construită şi încă nu a fost dată în folosinţă. Nu departe vedem o moscheie nouă. Apoi o biserică ortodoxă nouă, în stil bizantin. Îl întreb pe ghid ce religie are. Face un expozeu foarte lung fără să răspundă clar şi direct. Prescurtând, ne spune că albanezii sunt majoritari musulmani dar şi creştini. În perioada dictaturii comuniste religia a fost cu totul interzisă. Lăcaşele de cult, moschei sau biserici, au căpătat cu totul alte destinaţii. Ca o curiozitate, am citit că în timpul comunismului ticăloşia şi perversitatea regimului în Albania au mers până acolo încât în perioadele de post (Ramadan la musulmani, Postul Paştelui sau Crăciunului la creştini) se distribuiau în întreprinderi, şcoli, universităţi, alimente interzise conform dogmelor religioase, care trebuiau în mod obligatoriu consumate. Singura religie admisă era Albania. Adică fără religie sau ateismul. După prăbuşirea comunismului se pare că pentru mulţi albanezi problema apartenenţei religioase nu a fost şi nu este una importantă. Unii au rămas la religia dinainte, adică Albania. Asta am dedus în final că este şi religia ghidului nostru. Oricum, din ce am înţeles, relaţiile interumane la ei nu sunt în nici un fel afectate de apartenenţa religioasă. Continuăm vizita prin Durres şi remarc mobilierul urban foarte la modă prin Europa. Într-un părculeţ era, de pildă, o statuie a cântăreţei Tina Turner. Suntem totuşi în Albania, chiar dacă în 2015. Până nu demult cine ar fi crezut? Pe tot parcursul scurtei deplasări am întâlnit şi ne-au agasat cerşetori, de toate vârstele. Această situaţie se va repeta identic şi la Tirana. Revenim la autocar şi cei mai mulţi dintre noi cumpără de la un magazin al firmei Skanderbeg, coniac sau vin. Coniacul respectiv este cunoscut românilor de o anumită vârstă, din perioada comunistă. Plătim în euro nefiind nevoie să apelăm la leii lor. În Albania moneda naţională este lek, care în româneşte înseamnă leu. De altfel şi moneda naţională a Bulgariei, dacă ar fi să-i spunem româneşte ar fi tot leul, deoarece lev cu pluralul leva, mai obişnuit pentru noi, este o formă arhaică a cuvântului leu în limba bulgară.
Pornim şi ne îndreptăm spre Tirana. Şoseaua care seamănă cu o autostradă ne permite să parcurgem repede cei 35 de kilometri. Îl întrebăm pe ghid de ce a ales să studieze în România, de la liceu până la doctorat. Ne roagă să înţelegem că dacă ne-ar răspunde la această întrebare ar însemna să spună lucruri nu prea plăcute despre ţara sa. Şi nu vrea să facă asta. Înainte de a intra efectiv în Tirana vedem multe construcţii noi care sunt sedii de firme. Mai ales activitaţi comerciale şi servicii. Intrăm în Tirana, blocurile pe care le vedem par a fi, prin comparaţie cu cele de la noi, din generaţia anilor 60. Unele sunt viu colorate altele mai ponosite. În zona centrală vedem şi blocuri mai noi, mai moderne. Traficul în oraş este foarte aerisit. În momentul prăbuşirii comunismului, în Albania nu existau autoturisme decât pentru uzul nomenclaturii. Drumurile erau pe măsură. În zona centrală părea chiar pustiu. Nu poate fi comparat cu traficul infernal din Bucureşti. Ajungem în centrul capitalei şi vedem din autocar multe din clădirile care adăpostesc sedii ale unor instituţii de stat, printre care şi sediul preşedinţiei. Au fost construite în epoci diferite. Unele înainte de război, în stil italian, altele în stil comunist după venirea lor la putere şi altele noi, după căderea comunismului. Vedem şi mausoleul lui Enver Hodja, acum fără locatar şi abandonat. Oprim şi începem un tur pietonal. Ne oprim şi vizităm o moschee. Vizita ne face foarte bine deoarece afară erau aproape 40oC iar înăuntru era aer condiţionat. Pe mine personal, ca turist, moscheele m-au cucerit printr-o ordine şi curăţenie perfectă şi atmosfera respirabilă din timpul verii. În Turcia, odată am asistat şi la rugăciune. Continuăm să parcurgem Piaţa Skanderbeg, piaţa centrală a oraşului. În centrul acestei pieţe, pe o întinsă peluză este statuia ecvestră a lui Skanderbeg, eroul naţional al Albaniei. Cam stingher şi insuficient pus în valoare, acest monument pe ditamai pajiştea. Foarte puţini oameni pe stradă. Câţiva localnici, iar turişti, cred că în momentele acelea, eram numai noi. Poate şi din cauza căldurii. Vizităm o biserică ortodoxă nouă, construită cu fonduri de la statul grec. O construcţie impozantă din materiale de bună calitate, dar de dimensiuni rezonabile. Urmează masa de prânz. Un local nou sau modernizat. Foarte curat. Un meniu divers. Servire rapidă deşi erau destui clienţi. Plătim în euro. Imediat pornim. Ne aştepta un drum lung, Tirana-Skopje.
Albania era pentru mine până în această vară ceva nedefinit. Un loc plin de necunoscute, dar şi foarte trist. Cu mulţi ani în urmă, când şi ei şi noi construiam socialismul, am văzut la TV un film albanez. Cred că singurul film albanez pe care l-am văzut. Poate că filmul o fi fost color, nu ştiu, atunci la noi la TV totul era în alb şi negru şi mai ales gri. Şi filmul a fost foarte gri. Povestea din film era despre o echipă de electricieni care trebuie să intervină pe timp de iarnă, într-o zonă montană, să repare o linie electrică distrusă de vremea rea. Totul în filmul acela mi s-a părut atât de trist, atât de fără speranţă că mereu când mă gândeam la Albania îmi aminteam de acel film. Ei bine, ce-am văzut vara asta, când am vizitat Albania, m-a eliberat de acel, hai să-i spunem, vis urât. Albania capătă culoare. Albania se mişcă. În plan economic se mişcă chiar repede. Albania renaşte.
George BĂSEŞTEANU
