Recviem pentru părinţi

0
256

De Luminaţie, îi pomenim pe cei răposaţi în cadrul ceremoniei pentru odihnă veşnică, punem flori de toamnă tîrzie pe morminte şi aprindem lumînări pentru toţi – ceea ce vindecă şi sufletele noastre rănite, ca prin miracol!
An de an, în preajma zilei de 1 noiembrie, avem obiceiul să mergem la cimitirul în care se odihnesc părinţii, bunicii, fraţii… Ce să îi spui mamei care stă ca o statuie lîngă mormîntul fiului mort din cauza diagnosticării greşite a unui ochi ce „fuge”? Era efectul tumorii ce apăsa pe nervul optic, descoperită prea tîrziu. Ea nu va înţelege niciodată că orice suferinţă posibilă se produce şi nu ocoleşte copilul pe care l-ai născut, l-ai alăptat şi l-ai îngrijit zece ani. Speranţele dărîmate nu pot fi reclădite prea uşor!
Cei plecaţi în lumea de apoi se află în comuniune cu Dumnezeu, peste an îi uităm, sîntem ocupaţi cu viii, pe aceştia îi filmăm şi după moarte îi vom reînvia printr-o apăsare de tastă, îi vom revedea cum umblă, îi vom reauzi cum vorbesc… Morţii au propriul lor facebook, nu avem acces dacă dăm like, chiar dacă în copîrşeu punem un smartphone. Singura uşă spre apoi este cea de crizanteme, al căror miros se combină cu plasma flăcării de candelă şi formează un vîrtej ce umple spaţiul dintre cei de jos şi cei de sus. Nu poţi urca pe această scară de tip fuior, vîntul o împrăştie ca pe un fum, însă este suficient să vezi ţintirimul de pe deal, oamenii aplecaţi peste morminte, corolele albe şi flăcările roşii ce fac legătura între înapoi şi apoi. Din cînd în cînd, se creează o gaură în timp şi din morminte pufnesc sufletele ca nişte mici vulcani, tata, mama, mămuca, tătuca cel bătrîn, aşa ni se pare, le recunoaştem caracterul după forma aburului, le întrezărim ochii în flacăra jucăuşă a lumînării. Filmăm totul cu smartul şi trimitem mesajul celor care n-au putut veni să vadă minunea cu ochii lor, n-au putut să participe la Luminaţie alături de tot neamul, să-i omagieze pe morţi şi să îndeplinească datina.
După 30 de ani de la ultima înmormîntare, cimitirul poate fi refolosit, plăcile cu nume sînt şlefuite şi vor fi încrustate altele, noi date de naştere şi de moarte, iar oasele spălate cu agheasmă vor fi depozitate în osuar. Pînă atunci, morţii reînvie la fiecare început de noiembrie-brumar, chemîndu-ne să-i simţim vii, altfel decît în fotografii sau decît în filmul nunţii. Păstrăm cultul morţilor şi al mormintelor, mergem la Luminaţie cu capul descoperit, femeile şi-l acoperă cu năframă neagră, şi punem, pietricica de acasă lîngă crucea funerară, semn că cel de acolo a fondat familia şi i-a perpetuat numele. Vin rudeniile de departe să pună crizanteme şi candele pe altarul moşilor, vai de mormintele singure, pe care nu se află nici o lumînare. Aprindem noi una şi se reface ordinea.
Viaţa are incertitudini, dar psihologic niciodată nu sîntem dispuşi să murim – nu ştim dacă vom fi primiţi de divinitate în haosul materiei întunecate ori în ordinea energiei luminoase. Pentru a găsi un gram de certitudine, căutăm să fim împreună cu alţi oameni, să ne asigurăm destinul comun în această unică zi din an în care îi înviem pe cei morţi şi le vorbim ca şi cînd ar fi.
Mai avem de făcut multe – ne scuzăm – înainte să ne încheiem viaţa creatoare, să cultivăm sufletul pînă la rodire, să ne punem la colţ viciile, să domolim resentimentele, să nu urîm cele ce nu mai sînt şi să nu invidiem cele ce sînt, ca bucuria vieţii să înfrîngă tristeţea morţii şi să putem spune: Dă-le, Doamne, odihna veşnică!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.