Umbra meşterului Ion Stan Pătraş peste timp

0
313

• 40 de ani de la moarte

S-au scurs patru decenii de la trecerea în nefiinţă a neîntrecutului meşter popular Ion Stan Pătraş din Săpânţa. Prin truda de-o viaţă a meşterului, Săpânţa este şi acum cea mai vizitată vatră de specialişti şi turişti de pe întregul teritoriu al ţării, dar şi de pe multe meridiane ale lumii, cu toate că multe dintre monumentele sale au dispărut, fiind înlocuite cu altele lucrate de urmaşi. De câte ori trec prin poarta cimitirului, parcă-l văd aievea pe „meşterul meşterilor”, aşa cum a fost scund şi gros la trup, lat între umeri, mereu acoperit pe capul mare cu clopul său, mereu în straie ţărăneşti, cu braţe robuste, dezvoltate în lucrul cu securea, dalta şi ciocanul, modest, sfătos, care inspira, de cum îl vedeai, o seriozitate aparte.
Meşterul şi-a iubit meseria ca nimeni altul, de aceea s-a despărţit greu de ea şi de viaţă, lăsând încă planuri neîmplinite, cum însuşi ne-a mărturisit. „Vrut aş fi să mai trăiesc / Şi planu să mi-l plinesc / Doi ai dacă mai trăiam / Multe lucruri mai făceam.” Regretele după viaţa de care urma să se despartă, după meserie, mi le-a mărturisit şi mie, când l-am vizitat îna­inte de-a muri cu două săptămâni. „Sâmt că îi de mărs şi rău îm’ pare şi, iacă, mi-am făcut şi io cruce, mai trebe să-m’ fac poizia.” Şi într-adevăr epitaful şi l-a dictat înainte de a muri cu două zile. Crucea nu a făcut-o meşterul ci ucenicii lui. Meşterul şi-a iubit oaspeţii care l-au preţuit. „La toţi le-a plăcut de mine / I-am primit pă toţi cu bine.” Era mândru de numărul mare de vizitatori, din foarte multe ţări, cu care a stat de vorbă, aşa cum ne sugerează epitaful de pe cruce. „Din şaizecişidouă ţări / Ne-au vizitat până ieri / Cu mulţ am stat a vorbi / Peste douăzeci de mii.”
Când ieşeam la un pahar de vorbă şi ne duceam în cimitirul de lângă biserică, îl vedeam cum dădea calm interviuri. Şi când îl întreba vreunul pe englezeşte, pe franţuzeşte, pe ruseşte, el răspundea pe româneşte. Şi cum era om cu simţul umorului, îmi spunea râzând: „Domnu’ profesor, cum vedeţi, io tăte limbile di pă faţa pământului le ştiu la perfecţie.”
Meşterului îi plăcea ca turiştii să nu plece până nu văd crucea cu epitaful soacrei. M-a dus şi pe mine, cu prioritate, la această cruce şi mi-a spus că „aşè o fost şi baba cum îi scris pă cruce şi mi-a recitat cu mare poftă versurile-epitaf: „Sub această piatră gre /Zace scumpa soacră-me /Tri zâle de mai trăie / Zăcem io şi cite ie / Voi care treceţi p-aici / Aveţi grijă n-o trezâţ / Că acasă dacă vine / Îi cu gura tăt pă mine / Da io aşe m-oi purta / Că napoi n-a înturna.”
Când intru şi acum în casa sa modestă, umbra meşterului, „baciului Stan”, mă împresoară, când văd atâta trudă migăloasă, artă de mare rafinament artistic, expusă pe pereţi, în colţurile casei, unde nimic nu s-a clintit, aşteptând parcă venirea stăpânului.
Ion Stan Pătraş, activând două decenii în consiliul CAP, a căutat să facă numai bine obştii satului, cum însuşi mărturiseşte: „Douăzăcişicinci de ai / În şedinţe îmi petreceai / Şi eu mult am căutat / Să fac tot bine la sat.” De altfel în convorbirile noastre mereu aducea în discuţie rolul cimitirului în dezvoltarea economică a satului. „Vedeţi, domnu’ profesor, cât de bine o câştigat tăţi după cimitiru’ meu? Numa şi-o pus pă garduri ţoluri, trăişti şi ce mai fac şi-o vândut de n-o avut treabă. Cred c-ar trăbui să-m’ arădice statuie.”
Meşterul este unic prin modul în care a ştiut să împace cioplitul crucilor cu pictura şi poezia, într-o fericită simbioză. În versuri de un pur iz maramureşean, în câteva rânduri sugestive, el sintetiza biografiile celor dispăruţi, făcând câte o succintă prezentare a ceea ce i-a caracterizat în viaţă: pasiunea pentru profesie, pentru gospodărie, dragostea de viaţă şi de cântec, cu lăutari uneori, cauzele decesului fortuit, etc.
Un sector în care meşterul şi-a etalat din plin măiestria îl reprezintă porţile. Poarta care străjuia intrarea în fostul bufet, proprietate a lui Ştefan, are statutul de unicat, fiind unica poartă de reclamă pe care o cunoaştem. Inscripţiile de pe poartă ne slujesc drept un argument cert în privinţa funcţiei şi destinaţiei porţii: „Veniţ cu toţi deompreună / Să vă dau o bere bună / Şi vin şi o ţuică dulce / Ca să vă-ndulciţ pă buză / Rumu, berea şi lichioru / Care-i place la tăt omu / Veniţ şi voi hăi neveste / Să vă dau lichior că este / Câte on păhar de voi da / De toată grija-ţ uita / Vă zic la toţi să trăiţ / Şi la bufet să viniţ.”
Nu se ştie că Ion Stan Pătraş a lucrat şi o poartă de propagandă politică, aşezată în faţa fostului sediu al CAP-ului, din Săpânţa. Oamenii politici de atunci s-au gândit că arta meşterului poate sluji propagandei politice, prin care să se preamărească binefacerile sistemului ceapist de organizare a agriculturii din acel timp. Pe poartă, la mijloc, a sculptat stema PMR, sub care sculptorul a scris: „Traiul nostru-mbelşugat / Partidul ni l-a arătat.” Pe stâlpi meşterul a sculptat figuri de ţărani în procesul muncii, în toate anotimpurile anului. Mai jos la o masă plină de bucate se mai află o familie de colectivişti, în timpul iernii, sub care stă scris: „Noi azi vară am tot muncit / Şi recolte am dobândit.” Primăvara este conturată de prezenţa tractorului. „Iată, ne-a sosit tractorul / Să-i dăm ajutor cu zoru / Să lucrăm mână în mână / Să avem recoltă bună.” Vara colectiviştii îşi încrucişează sapele, lucrând cu mare spor din zori până seara. Toamna este imaginea roadelor. O femeie duce snopul de aur prins în secere, pe umăr. Iar bărbatul taie cu coasa pe câmpurile pline de rod. Jos, este sculptat preşedintele, de atunci, Gheorghe Turda, călare, care se întoarce de pe terenurile colectiviştilor. În chenar e reprezentat mulsul oilor şi îngrijitul vacilor. Fiecare imagine este însoţită de versuri, lozinci, prin ele aducându-se laudă oamenilor harnici. Poarta a dispărut, noi procedând la o reconstituire după documentele timpului. De ea meşterul nu mi-a vorbit, în semn că nu i-a plăcut nici lui să o vadă vizitatorii satului.
Pasiunea meşterului pentru confecţionarea de cruci sculptate, pictate şi cu epitafuri în versuri a generat adeziunea unanimă a consătenilor pentru acest tip de cruce, dovedindu-se preţuitori ai unui stil nou şi unic al crucilor şi a unei viziuni noi asupra morţii. Nimeni nu s-a supărat pentru înţepăturile meşterului din epitafuri pentru faptele negative înfăptuite în viaţă. Dimpotrivă, Axinia Holdiş şi-a comandat crucea încă din timpul vieţii.
Trecând prin cimitir, unde multe cruci închid atâtea drame, destine tragice, te îndeamnă la reflecţie şi te face să exprimi că „Cimitirul vesel” nu-i chiar aşa de vesel.

Pamfil Bilţiu

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.