În jur se petrec evenimente dureroase şi reacţia noastră este negociată între intelect, voinţă şi sentimente. Mintea ar trebui să domine asupra trupului şi sufletului, însă nu putem reduce realitatea la putere (economică, politică), ci avem o irepresibilă atracţie metafizică, forţa ce ne face fiinţe conştiente. Se apropie Crăciunul, se cade să ne reprimăm dorinţele lumeşti şi să ne punem masca cea nobilă!
Vrem mereu să deţinem controlul realităţii şi abia de la un anumit stadiu interior simţim nevoia să facem binele în mod consecvent. Impulsul negativ vine de dincolo de om, din genetica sa, fiind un obicei greu de controlat de societate, care prin metode de tip educativ, religios sau cultural încearcă să-l convingă pe individul egoist să fie membru loial, să ţină seama nu doar de raţiunea şi dorinţa personală, ci şi de principiul sentimental, exprimat social prin milă şi caritate.
Compasiunea, înţelegerea, acceptarea păcătosului (nu şi a păcatului) nu înseamnă slăbiciune, ci înainte-vedere. Sîntem fiinţe supuse mecanismului natural de selecţie, însă viitorul nu-l stabilim noi, ci specia are ultimul cuvînt. Primim energia şi dorinţa să facem, dar nu putem fugi de afectele noastre, de ceea ce simţim, căci cele trei puteri ale interiorităţii umane sînt integrate şi ne formează individualitatea. Creştinismul defineşte fiinţa ca o sfîntă treime, într-o expresie ce cuprinde tradiţia şi inovaţia, completate de duhul-spiritul viu.
În viaţa sa, omul are de înfruntat durerea, cum îi spun medicii, păcatul (cum îl numesc creştinii), suferinţa, cum o descriu orientalii (Budha). Ţăranii români îi spun blestemul moşilor, sintetizat artistic în creaţii dramatic-fataliste precum Mioriţa. Tragediile lirice exprimă adevăruri şi trezesc sentimente metafizice, iar reacţia la aceste impulsuri etice devine act de voinţă personală de a acţiona în slujba binelui şi împotriva răului din viaţa noastră.
Mecanismul pare complicat, însă alegeri facem de cînd primii oameni şi-au luat soarta în mîini, devenind independenţi de natură şi pretinzînd că au liber-arbitru. Budha s-a ferit de suferinţă prin golirea de gînduri (meditaţie de tip vegetal), iar Isus a ales să ne educe prin exemplul personal de a renunţa la ego prin dăruirea/jertfa de sine. Omenirea n-a scăpat de durere, o simte în diferitele sale forme, tot mai „moderne”, şi nu va reuşi niciodată să fie fericită pe deplin.
Suferinţa, păcatul sînt forme de cunoaştere prin care ni se arată adevărul despre noi înşine. Încercînd, aflăm că nu există altă cale decît să continuăm să învăţăm. Respingem greşeala, niciodată pe cel ce greşeşte. Eroarea face parte din viaţă, căci ne-am născut complet neştiutori şi murim puţin învăţaţi. Iar dacă există persoane cu capacităţi superioare de inovaţie, îşi dau în cele din urmă seama că trăiesc prin şi pentru ceilalţi.
Democraţia ridică aceste idei la rang constituţional, de contract politic. Slăbiciunea democraţiei este că are pretenţia c-ar putea crea o lume fără de durere, o cetate ideală. Politicienii şi statul nu ne pot feri de suferinţă, chiar dacă lasă impresia că au soluţii să devenim fericiţi. Aşa ne educăm şi fiii, le spunem ce e bine pe calea scurtă, ipocrită, cu toate că ştim că mai există cel puţin o faţă nevăzută a lunii. Durerea face parte din viaţă, precum moartea, şi nu poate fi negată prin decret.
Oamenii săvîrşesc adesea fapte oribile, delicte contra umanităţii, în numele lor sau al grupului din care fac parte. Avem fiecare în noi ură, violenţă, negare, dar înţelept ar fi să le uităm, să convenim întru moralitate (să respectăm legea) şi etică, dacă nu-i prea mult. Durerea fiinţelor raţionale nu-i eroare de parcurs, nu poate fi îndreptată punîndu-ne o mască, dar are prin compensare rolul de a înnobila natura umană cu delicateţe, precum de Crăciunul copiilor, cînd renaşte speranţa din noi.
