Şi băieţeii au nevoie de dragostea mamei şi a tatălui. Când domnul George Petrescu mi-a povestit acestea, era trecut bine de 70 de ani. Fiul generalului Gheorghe Petrescu, gorjan de-al lui Brâncuş, dar crescut şi trăit pe meleaguri ardelene, model de om şi militar al Armatei Române, l-au moştenit şi fiii săi, George, Florin şi Constantin, cu toţii victime ale regimului de „democraţie populară.”
„Aveam abia cinci sau şase ani când mama, o femeie minunată, s’a îmbolnăvit de tuberculoză. Ca să nu mă contamineze şi pe mine, m’au izolat din ce în ce mai mult de ea. O vedeam foarte puţin şi rar, în scurtele pauze când era acasă, eliberată dintr’un sanatoriu sau altul. Mi-o doream enorm, să stau cu ea, să’mi vorbească, să mă ia în braţe şi să mă sărute, să’mi arate că îi sunt drag, după cât de dragă îmi era ea mie, dar toate acestea erau doar dorinţele mele rămase, în bună parte, neîmplinite din cauza bolii ei. Toate acestea mă dureau cumplit, o durere pe care eu, un copil, nu mi-o ştiam exprima, dar o trăiam intens şi în plus mi-o mai îngreuna şi faptul că cei mari nu participau la durerea şi suferinţa mea. Atunci eu nu’mi dădeam seama că ei nu înţeleg suferinţa mea sufletească, crezând că fac totul pentru mine, ca eu să nu mă îmbolnăvesc, izolându-mă de ea, fără să’şi dea seama că prin aceasta îmi provocau o durere şi o suferinţă pe care nu o puteam duce, mă încovoia pur şi simplu. Chiar dacă înţelegeam oarecât izolarea mea, interdicţia de-a fi cu ea, durerea nu se micşora prin asta şi mai ales nu se limita la spaţiul celor patru pereţi ai camerei; durerea mea se amplifica atunci când ieşeam pe stradă. Nu exista dată să nu întâlnesc un copil de vârsta mea mergând ţinut de mână de mama sa. O scenă atât de banală, ca zilele vieţii noastre, dar s’a gândit vreodată cineva că această scenă poate provoca unui copil o durere pe care să n’o uite o viaţă de om? Ei, uite asta mi s’a întâmplat mie! Ieşeam să merg la grădiniţă, la şcoală, la joacă şi nu se putea să nu întâlnesc pe stradă un puştiu mergând de mână cu mama lui! Îmi venea să merg să mă ţin eu de cealaltă mână a femeii, să mă ducă şi pe mine pe stradă, de mână, o mamă, dacă a mea nu o poate face! Dar nu se putea şi atunci rămâneam cu durerea în suflet, că „pe mine nimeni nu mă duce de mână”. Auzi?! Acest gest atât de ultra-normal şi banal m’a urmărit toată viaţa şi azi, la peste 70 de ani, când văd pe stradă un puştiu dus de mână de mama lui, în suflet îmi provoacă amintiri dureroase!”
***
Un zâmbet, o lumină! De care au nevoie şi băieţii! Mama Tereza de Calcutta a spus: Electricitatea aduce lumină, dar costă; un zâmbet aduce mai multă lumină în suflet, dar nu costă nimic!
Ionuţ Oşan este trecut de 60 de ani, dar nu uită, nu poate uita… Îmi povesteşte: „Am avut o copilărie frumoasă, acasă la ţară la bunici, unde am trăit o libertate nelimitată de nici o regulă, în sensul că: „Nu’i frumos” sau „Nu’i voie să faci asta”! În consecinţă, era sau nu era frumos, umblam desculţi şi uneori toată ziua, în pijama, prin curtea cu găini, purcel şi o pisică. Umblam la fel prin grădina cu mărul umbrelă, pruni, cireşi, peri şi piersici, pe digul ce însoţea valea Băiţa. Apa ce cobora din munte, de la mină, o treceam printr’un anume loc, prin vad, ca să ieşim pe imaş, de unde aduceam coşuri cu ciuperci de bălegar, albe-roz, ce creşteau în pământul îngrăşat de vitele din ciurda satului. Azi nu mai cresc, de când cu aeroportul, pe imaş s’a stropit cu nu ştiu ce chimicale. Ne băteam în duel cu bote de ruje, chiar şi prin podul prăfuit al casei sau prin pivniţa boltită, unde pe vremea bunicului se înşirau butoaie cu vin roşu şi alb şi mere de soi, ionathane, şovare, ţitroane şi parmene, doncaze de vară, care toate îşi găseau cumpărători din Austro-Ungaria şi Germania. Acuma, pivniţa mai adăpostea, în chirie, cartofii magazinului alimentar de alături şi amărâta producţie de zarzavat a gospodăriei agricole colective din sat, ceea ce pe noi, ceata de trei copii, Scumpişor, Lucica, sora mai mică a mamei, aproape de-o vârstă cu noi, eu şi cu Victor, elev de liceu, nu ne deranja să ne continuăm duelul cu botele de ruje în pivniţa întunecată, sau să ne jucăm de-a tupu noaptea prin grădină, printre parii cu plante de tomate, din care să mâncăm roşii inimă de bou până ne găsea cel ce era la rând cu căutatu.
Toate au fost minunate până când sora mea, Scumpişor, mai mică decât mine, s-a îmbolnăvit din nou şi mereu, pe nepusă masă, mama cu Scumpişor o porneau spre Bucureşti, la spital, pentru că tata aşa hotărîse, ca mama să fie internată cu Scumpişor, ceea ce s’a dovedit de folos, căci ea ţinând-o mereu sub observaţie a putut interveni la timp, cerând ajutorul medicilor.
Eu rămâneam singur acasă, tata purtându’mi de grijă doar să am mâncare, în rest eu eram cu şcoala şi acasă mereu singur. Le duceam lipsa şi aşteptam, poate mai mult decât ele, să se reîntoarcă acasă. Dar odată revenite, toată atenţia şi dragostea părintească erau date bolnavei, care nici nu’şi dădea seama ce primeşte, odată pentru că era prea mică, 3-4 ani, apoi pentru că aşa a fost obişnuită, să fie îngrijită, şi pentru că ştia că ea are nevoie de regim alimentar special, asta pentru ea intra în normal. Intra şi pentru mine, căci îmi dădeam seama că ea are nevoie de asta şi trebuie ajutată, şi o făceam şi eu, şi chiar dacă îmi doream cât de puţin din specialităţile pe care le primea Scumpişor, de exemplu prăjitura „cremeş” din care căpătam o fărâmitură ca să mi se astupe gura.
Înţelegeam şi asta, ceea ce însă nu însemna că nu mă durea că tata o iubeşte mai mult pe sora mea decât pe mine. Eu, băiat voinic şi sănătos, eram „bărbat”, nu aveam nevoie de prea multe dulcegării, de dragoste, mângîieri de părinte, credeau ei, mai ales tata, şi vai ce mult greşeau! Mama era mai caldă cu mine, ceea ce mă făcea să o iubesc şi mai mult, dar era prinsă cu de toate, mai alea că tata nu era acasă cât era ziua şi săptămâna de lungă! Mama era ocupată de grija pentru Scumpişor, cu gătitul special pentru ea, cu munca ei de la şcoală, încât te mirai că mai poate! Cu toate că era cu noi tot timpul, pentru mine nu avea timp să mă strângă în braţe, să’mi arate că mă iubeşte, treabă de care eu aveam atâta nevoie, iar ea nu’şi dădea seama de asta, mintea ei fiind preocupată să n-o piardă pe Scumpişor, să nu greşească ceva faţă de ea. Îmi era foame de o mângâiere a ei plină de dragoste, cum i-o dădea lui Scumpişor, dragoste pe care eu o simţeam, dar nu era a mea, deşi nu puteam spune că ea, mama, nu mă iubea ca şi pe sora mea, dar faptul că nu mi-o arăta mă durea cumplit şi ai putea crede că această durere o simt uneori şi la vârsta de azi?”
***
Universitatea clujeană Babeş-Bolyai, fondată în 1581, de Colegiul Iezuit din Cluj, devenită după 1918 Universitatea Daciei Superioare, a adăpostit, ca şi azi, fiii studioşi ai ardelenilor români, unguri şi germani, dând o instrucţie şi educaţie de înaltă ţinută ştiinţifică şi morală. Aici românii ardeleni ajungeau să cunoască saşi din Braşov, Sighişoara, Mediaş.
Johann S. din Braşov era unul din studenţii eminenţi ai Universităţii clujene din anii ’50. În urma schimbului comercial de nemţi, pe valută, făcut de regimul tovarăşului Ceauşescu Nicolae cu Germania Federală în anii ’70, Johann S., datorită acestui schimb şi a cunoştinţelor sale primite în cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii clujene, a ajuns asistent al Universităţii din Bonn, la catedra de Botanică. S’a căsătorit şi a avut doi băieţi, dintre care al doilea a fost cu handicap. Cum se întâmplă de obicei, familia cu astfel de cruce uită cu totul de lume, se concentrează pe alinarea suferinţelor fiului, treabă de care cel nenorocit nici nu’şi dă seama, ba adesea devine un adevărat „tiran” pentru părinţii şi îngrijitorii lui. La fel s’a întîmplat şi în familia lui Johann S., om cult şi inteligent, dar incapabil să’şi dea seama de greşelile de educaţie ce le face. Băiatul mai mare, după tiparul tatălui, era un adolescent armonios. Doar că Johann junior avea şi el o carenţă, un suflet sensibil. Părinţii însă nu găseau vreme de aşa ceva şi nici măcar nu-şi dădeau seama că neglijează o obligaţie ce le revenea.
Tata era ocupat cu munca ştiinţifică, timpul liber i-l acorda, împreună cu soţia, copilului handicapat. Aşa se face că minunatul băiat sănătos nu mai intra în preocupările părinţilor. Într’o bună zi, Johann junior şi-a pus ştreangul de gât, lăsându-le părinţilor o scrisoare cu îndemnul să rămână liberi să’l iubească pe fratele cu handicap psihic.
***
Învăţăm din experienţa altora? Din istorie? A învăţat omenirea ceva din experienţa nenorocită a retragerii armatei lui Napoleon din Rusia, în 1812? La un secol şi mai bine, s’a întâmplat nenorocirea de la Stalingrad şi blocada Leningradului, din cauza aceleiaşi ierni siberiene. Şi totuşi, scriem! Avem datoria de-a spune, de-a atrage atenţia. „Cine are urechi de auzit să audă”, zice evanghelistul.
TBT
Augsburg/Germania,
ianuarie 2019
