Vecinii de la oraş

0
86

Pentru mine, născut pe o uliţă de sat, vecinii veneau din istorie. Şiruri de nea­muri se perindau pe acelaşi loc. Buna vecinătate se transmitea din generaţie în generaţie. Cei născuţi pe la mijlocul veacului trecut am trăit marea dislocare. Era curentul cunoscut sub numele de mutarea satului la oraş. Un concept folosit abuziv de propagandă, deoarece şi satul avea nevoie de oameni. De ţărani. Adevărul este că satul a fost un rezervor de forţă de muncă pentru industrializarea ţării. Cum a fost, în mare parte, zona de unde s-au recrutat ostaşi pentru cele două războaie mondiale. Dar să revin la marea strămutare. Câteva cărţi şi câteva filme au abordat fenomenul. Într-un mod timid şi cu mult partizanat. Sociologia se subţiase, ca ştiinţă, aşa că nu prea avem studii pertinente despre această mişcare de populaţie. Aşa încât, fiecare biografie, venită de la sat la oraş, este un capitol nescris de carte.
Ca să nu mă îndepărtez de titlul acestui text pun întrebarea: oare tinerii de la ţară au dus cu ei la oraş ornamentele sufleteşti ale vecinătăţii? Răspund tot eu: era aproape imposibil, deoarece se schimbase peisajul. Casa din mijlocul grădinii era înlocuită de celebra garsonieră. Aici s-a născut umorul urban, făcut de pruncii de ţărani. Celebrul Bulă, care ne-a descreţit frunţile, s-a născut prin garsoniere. Cei mai avuţi, cu apartamente mari şi case la curte, nu au umor. De obicei, fuga continuă după averi nu este creatoare de bancuri. Ei, boierii contemporani, l-au alungat pe celebrul Bulă din societate. Cum stăm cu vecinii de la oraş? Pentru cei care locuim la bloc, vecinii de scară sunt cunoştinţe apropiate, pe care le vezi zilnic. Vecini sunt doar prin aşezarea în spaţiu, nu prin comunicarea afectivă.
Mai sunt şi excepţii. Vecinii de la oraş au o proprietate extrem de restrânsă. Locul din spatele uşii şi casa scării. E adevărat că oraşul a oferit săteanului strămutat firave condiţii de confort. Unii şi-au rotunjit forme mai îmbunătăţite. Ceea ce folosim în comun este mica pajişte dintre clădiri, acolo unde este, şi cerul. Veniţi din cele patru vânturi, şi aranjaţi ca mărgelele pe aţă de o gospodină cosmică, legăturile dintre oameni sunt reci. Salut, salut! Deoarece vin din culturi diferite. Până se spovedesc unii altora, trece viaţa. Singurătatea în doi este clişeul cel mai întâlnit. În ultimele două decenii, după ce industria în România s-a prăbuşit, un număr foarte mic de orăşeni s-au mutat la sat. Dar milioane de români şi-au luat lumea în cap, alcătuind cea mai mare plecare din istoria ţării. Unii s-au realizat, alţii s-au lăsat înşelaţi de aparenţe.
Românii au ajuns în ţări în care vecinătatea este o himeră. Am fost şi am văzut. Să mă întorc pe meleagurile noastre urbane. De obicei, vecinătatea, la oraş, se manifestă la nevoie şi în timpul liber. Există o fragilă solidaritate de terasă. Banală, fără mari reflecţii sufleteşti. Apoi, mai nou, întâlnirile provocate de similitudini profesionale dau frâu comunicării. Aici vecinele au mare rol. Mulţi îşi provoacă activităţi amuzante. Vecinul meu, Bozan, are o maşină pe care o ţine în parcare. În fiecare zi îi desface capota, îi admiră motorul. Ca să pară preocupat, mai desface o piesă, o şterge, şi o pune la loc. De altfel, Bozan al meu este un vecin de ajutor, priceput la multe, un bun povestitor al faptelor trăite de el.
Mai nou, febra comunicării moderne a îngropat multe din virtuţile bunei vecinătăţi. După aproape un veac, încă relaţiile dintre vecini la oraş nu au dobândit profunzimea celor de la sat. Sat, unde se mai împuţinează. Acum putem vorbi de cele două suflete ale multor români. De la sat şi de la oraş. Şi al treilea suflet al românilor, de dată recentă, este provocat de ispita Occidentului. Multe din obiceiurile sănătoase ale vecinătăţii s-au retras într-un muzeu imaginar. Care are foarte puţini vizitatori. Nu uit rolul bisericii în menţinerea acestor atitudini necesare pentru condiţia noastră umană. După transformarea ţăranilor în cetăţeni, când românii au intrat masiv pe poarta oraşelor naţionale, au impus o mentalitate purtătoare de mit fondator al naţiunii române. Şi vecinii se priveau altfel. Că vorbeau aceeaşi limbă. Că vorba bună, între vecini, e ca un măr de aur. Încolo, povestea continuă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.