Despre farmecul neîmblânzit al periferiei

Cântece de mahala, cel de-al patrulea volum al lui Vasile Morar din colecția „Antologii de autor” – precedat de Cartea dragostei (2018), Poezele de amor și Cartea arderii de tot (ambele apărute în 2019) –, devoalează un spațiu mai puțin frecventat de poeții transilvani.
Totodată, autorul se delimitează de stereotipiile, deseori peiorative, privind mahalaua și ne propune un univers pitoresc, de o complexitate aparte, a cărui supraviețuire se datorează unui cod moral și comportamental specific. Abordarea se apropie de aceea a lui Miron Radu Paraschivescu, din Cântice țigănești (1941), în descendența căruia se află, programatic, și denumirea volumului de acum. Avem de-a face cu o lume care se menține „în stadiul ezitant al unei pendulări păguboase între o ruralitate abandonată și o urbanitate neasumată” (Ciprian Mihali, Centru și periferie: complicații și complicități, 2015). Aici, femeile își întind la soare cergi și păretare cu oi păscând, dar și cearceafuri de damasc, rochii de stambă, dar și de mătase (Zvârlită de vânt), ceea ce înseamnă că mai trag cu ochiul, din când în când, înspre civilizația de dincolo de gard. Aici, pe lângă haitele de câini, mai trec pe ulițe „bulgări mari de bitum”, mânați de „o scamă de fetiță” (Drum cu bivoli), iar mieii sunt sacrificați în mijlocul drumului (Semne de cuțit). Aici, flăcăul părăsit de fată își plânge soarta în cântece aduse din satul natal (Cu dor și cu păcat), iar „danțul” aprins al tinerilor se desfășoară fără ifose, în colbul din ocol… Dezbaterile de aici, savuroase ideatic și stilistic (însă fără ca stihuitorul să alunece în vulgaritate), încăierările, figurile invocate să populeze cârciuma alcătuiesc un mediu îndrăzneț și sugestiv. Cea mai reușită piesă de acest tip e Singur și fără noroc, așezată în fruntea volumului și dedicată „fratelui Vasile Barbu, din Uzdin”. Vasile Morar își aniversează azi, 2 noiembrie, ziua de naștere, împlinind 7 decenii de viață.
Delia MUNTEAN