Pentru mult timp noi, oamenii, am fost sclavii timpului, mereu într-o luptă crâncenă pentru a face cât mai multe lucruri în cât mai puțin timp, mereu fugind din stânga în dreapta și din dreapta-n stânga, cu prea multe treburi dintre care niciuna nu suferea amânare, mereu dorindu-ne să putem fi în mai multe locuri în același timp, mereu lăsând deoparte familia și dând prioritate muncii noastre, ca și cum am fi făcut parte dintr-o mașinărie pornită și imposibil de oprit.
Și dacă eram sclavi ai timpului, măcar ne simțeam și stăpâni peste ceva, eram patroni ai naturii pe care ne-am permis să o supărăm și să o deranjăm în toate felurile, să-i tăiem copacii, florile, să-i folosim subsolul, să-i alungăm și să-i ucidem animalele, să o poluăm și să o distrugem. Și chiar dacă aceasta ne-a mai trimis din când în când câte o nenorocire, nu ne-am oprit și nu am înțeles că nu mai putem merge așa înainte pentru mult timp. Și astfel am ajuns azi să trebuiască să ne oprim din mersul nostru grăbit și să medităm asupra lucrurilor pozitive și negative din viața noastră, asupra lucrurilor mai importante sau mai puțin importante, asupra acțiunilor noastre în scopuri bune sau în scopuri mai puțin bune.
Am înțeles astăzi, odată cu nenorocirea zilelor noastre, că există persoane și lucruri pentru care merită să ne folosim timpul și altele pentru care risipim timpul nostru prețios, dar și faptul că natura nu este sclavul nostru și că noi depindem de ea mai mult decât ne-am imagina, deci acțiunile noastre împotriva ei sunt, de fapt, acțiuni împotriva noastră, pentru că viața ne depinde de viața naturii. Cum noi a trebuit să ne oprim, natura a început să ne arate și să pretindă încet-încet ceea ce era al ei, și așa în Italia, de exemplu, au început să se revadă delfinii în locurile din care mai înainte au dispărut, prin apropierea insulei Sardinia, iepurii de câmp și porcii mistreți să vină în orașe, păsările să-și facă din nou cuib pe unul din podurile Marelui Canal din Veneția, rațele sălbatice să viziteze Piața Spaniei, la Roma.
Am început să respirăm aer curat, să vedem din nou stelele noaptea și aici, dar am început să ne dăm seama și de cât de neprețuit este timpul nostru, cum l-am lăsat să treacă fără să admirăm în voie frumusețea naturii, fără să stăm liniștiți să vorbim cu persoanele dragi, fără să le facem să înțeleagă ce mult înseamnă pentru noi. Lucrurile acestea sunt un mare câștig pe care l-am obținut prin această tot atât de mare nenorocire care s-a abătut asupra noastră. Nu zicea Lucian Blaga că „numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi”?
Așadar, trebuie să fim conștienți de faptul că în orice întâmplare, oricât de urâtă și de tristă, există, cu siguranță, ceva bun. Trebuie doar să descoperim partea bună pe care orice lucru o are. Trebuie să fim conștienți și de faptul că nu putem să vedem partea bună a lucrurilor dacă nu am cunoscut mai întâi partea lor întunecată, că binele, frumosul, lumina… nu le putem identifica, nu le putem cunoaște decât dacă am cunoscut mai înainte răul, urâtul, întunericul…
Și oricum, „nimic nu e pe veci”, cum spun țăranii noștri, deci toate lucrurile au un sfârșit, după cea mai cumplită iarnă vine minunata primăvară, după cea mai puternică furtună se arată pe cer un curcubeu de o frumusețe rară, iar apoi soarele iese din nou pe cer și ne răsfață. Până la urmă nu este atât de important să nu greșim, cât să fim în stare să învățăm din greșelile noastre, dar asta cu condiția ca acestea să nu fie imposibil de îndreptat.
Până mai există viață, există și speranță.
Lucia Ileana POP
