Avem oameni urâți, sau sistem de valori greșit în România?

0
836

Corespondență specială din Italia
Aș fi vrut să nu scriu niciodată un articol de acest gen, dar nu mi-a fost posibil, pentru că momentul prin care trece România azi îl cere, pentru că acum chiar cred că este obligatoriu un astfel de articol. Am avut posibilitatea, chiar norocul, aș zice, să cunosc în viață foarte mulți oameni, din toate categoriile sociale, oameni cu diferite nivele de educație, cu profesiuni diferite. M-am născut la sat, mai exact în satul Desești, în Maramureș, într-o familie de oameni corecți și cu suflet bun, mai mult decât învățați, ale căror valori nu s-au îndepărtat niciodată de la ceea ce numim încă „omenie”, nici măcar în vremurile în care banul a început să urâțeasă sufletele unora.
Am avut de mică în jur oameni simpli, pe care i-am admirat pentru capacitatea lor de a vedea ce-i frumos și ce-i bun în orice lucru și în orice întâmplare, capacitatea lor de a răbda orice, strângând dinții și zicând rugăciuni, mulțumind lui Dumnezeu pentru că ar fi putut să fie mai rău, dar n-a fost. Am apreciat nespus dragostea cu care i-am văzut muncind și veselindu-se, ca și cum ar fi afirmat mereu că în viață e o vreme în care trebuie să se muncească și alta în care este permis să se bucure de munca lor împreună cu cine le e drag.
I-am admirat pentru respectul pe care l-au purtat oamenilor învățați, cărora nu ar fi avut niciodată curajul să le întoarcă vorba, dar și pentru dorința de a-și vedea copiii împliniți și cu o condiție socială care să le permită să ducă o viață mai ușoară, lucru pentru care nu li s-a părut prea mare niciun sacrificiu. Cred că este normal să admiri mai mult și să fii mai atras de persoanele care au aceleași preocupări ca tine și aceleași valori și să fii tentat să te apropii mai mult de aceste persoane și nu pot spune că nu am făcut și eu asta, dar am admirat atât oameni de litere, scriitori, profesori, cât și acești oameni simpli, ale căror concepții de viață m-au uimit întotdeauna și care m-au făcut să-i iau ca exemplu de viață echilibrată și cinstită.
Plecând din sat la școală, la oraș, pe la 12 ani doar, am avut posibilitatea să cunosc foarte mulți oameni învățați și am admirat întotdeauna oamenii care au ales în viață să facă ceea ce le-a plăcut, iar după ce au ales au știut să facă sacrificii fără să regrete, care apoi s-au dăruit aproape cu totul profesiei lor sau au adus o contribuţie însemnată în domeniul de activitate pe care l-au ales. O mare admirație am avut-o pentru toate cadrele didactice pe care le-am cunoscut îndeaproape, care au contribuit la educația mea, începând de la educatoare, la învățătoare și la profesorii de toate gradele, față de care respectul meu nu va fi niciodată prea mult. I-am admirat pentru pregătirea lor continuă, pentru dăruirea cu care și-au făcut întotdeauna meseria, pentru pasiunea pe care o lăsau să se vadă pentru materia de care încercau să ne apropie sau față de meseria lor nobilă, aceea de dascăli, de care nu s-au mai dezbrăcat niciodată și pe care eu, după toată admirația față de ei, nu puteam decât să o urmez.
Mi-am dat seama de la cadrele didactice care și-au lăsat amprenta asupra mea de cât este de important să alegi să faci în viață ceea ce îți place, pentru că numai dacă alegi să faci ce-ți place e posibil să faci munca pe care ți-ai ales-o cu pasiune, numai cu această condiție vei accepta sacrificiul. Nu este posibil să îți faci elevii să iubească operele literare dacă tu nu le iubești, dacă sufletul tău nu vibrează în fața lor, nu poți să îi înveți să vorbească, să scrie corect dacă tu nu o faci.
Părinții sunt primele modele pentru copii, apoi cadrele didactice, iar apoi societatea le transmite acestora un sistem de valori și o societate normală ar trebui să fie organizată în așa fel încât „omul potrivit” să ajungă la „locul potrivit”, nu neapărat omul cu mari capacități să ajungă unde se câștigă mult, și nicidecum omul care a avut în spate persoane care l-au sprijinit din punct de vedere financiar să ajungă acolo unde se câștigă mulți bani. Da, aici am vrut să ajung, și oricât aș vrea să ocolesc subiectul acesta pentru cât îmi vine de greu să accept că se întâmplă în România, nu mai pot să-l ocolesc. Da, pare că azi, în România, nu există un echilibru în ceea ce privește sistemul de valori, nu mai știm cine este de calitate și cine nu, pentru că foarte des ajung să facă meserii pe care le consideram nobile și în funcții înalte nu oameni de valoare, ci oameni sprijiniți. Din cauza aceasta și respectul în general este mai puțin.
Am pus întotdeauna categoria dascălilor ca fiind una dintre cele mai importante, pentru că ea, am zis, va asigura calitatea umană a generațiilor care vor veni, pe lângă pregătirea științifică necesară. Dar între meseriile nobile alături de ei am pus mereu și medicii, pentru că fără să avem sănătate nu putem să muncim, iar societatea merge înainte prin munca de toate felurile pe care o fac toți oamenii, cel puțin până la o anumită vârstă. I-am plasat acolo gândindu-mă că și medicii trebuie să fie dintre aceia care sunt meniți să facă în viață sacrificii și să se bucure alături de pacienții lor atunci când reușesc să se însănătoșească sau să sufere atunci când împrejurările îi vor face să se simtă neputincioși, când nu vor putea învinge boala sau moartea, la fel cum un dascăl se bucură sau se întristează în func­ție de succesul sau insuccesul școlar al elevilor săi, la care nu refuză să dea mai mult decât ar cere munca sa obișnuită, cea pentru care e plătit.
Mare admirație și mult respect trebuie să avem față de toți acei medici, dar nu numai, care au acceptat să se sacrifice în aceste zile. Sacrificiul face parte din menirea noastră, dar și din natura meseriei de medic pentru care aceștia au făcut un jurământ și pe care trebuie să-l respecte. Dar ce rușine mi-a fost să aflu că în România s-a întâmplat să își ia concediu sau să își dea demisia unii medici chiar acum, acum când li se cere sacrificiul! Nu pot să nu compar situația din România cu situația țării în care trăiesc. Aici, în Italia, știți toți cât de dificilă este situația, mai ales în nord. Au fost multe zile în care medicii și ceilalți operatori sanitari au trebuit să muncească fără mănuși și fără măști pentru că nu le aveau sau pentru că se terminaseră, dar au continuat să muncească.
Mai mult, din cauză că situația a luat proporții neașteptate, nu s-au mai acordat concedii și, la un moment dat, s-a spus că este nevoie de doctori și de asistenți medicali și li s-a cerut să se întoarcă și cei care erau deja ieșiți din câmpul muncii. Aveau nevoie de trei sute de cadre medicale și s-au prezentat opt mii. Toți conștienți de pericolul enorm la care se expun. S-a întâmplat asta pentru că în Italia a fi medic înseamnă cu adevărat să fii om mai întâi, și apoi să ai destule cunoștințe și încredere în cunoștințele tale ca să poți fi convins de faptul că poți să contribui cu adevărat la salvarea ta, a oamenilor și a umanității.
Mă plec în fața tuturor medicilor adevărați!
Lucia Ileana POP

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.