În aceste zile dificile, în care realitatea ne solicită griji sub semnul urgenței, memoria parcă s-a retras pe un loc secund. Mai ales amintirile care au zidit cultură. Îndrăznesc să vă propun portretul unui distins critic literar, care a crezut că Maramureșul a fost mai ferit de presiunea deformatoare, uneori reformatoare, a mentalității generale orientale. Este vorba despre Laurențiu Ulici, cu profunde rădăcini paterne în Nord. Tatăl lui, Petru Ulici, fiind șef de gară, a fost mutat prin mai multe orașe, pe atunci ceferiștii fiind a doua armată a țării. Deci, ordinul se execută nu se discută. Tânărul Laurențiu și-a urmat părinții. Așa se naște la Buzău, dar urmează școli la Sighetul Marmației, Oradea, Ploiești. Termină două facultăți în București: filologie și filozofie. Și un doctorat în critica literară.
Dar a rămas cu neamuri paterne în Maramureș, mai ales în Rona de Jos. Pe multe le-am cunoscut și eu. Spun asta deoarece, cu doi ani în urmă, un universitar băimărean considera dilematică legătura criticului cu Maramureșul, dar îl considera o voce exegetică dintre cele mai autorizate și mai prizate la critica românească. Fiindu-i în preajmă mai bine de două decenii, i-am detectat magnetismul, profund asumat, pentru spiritul Maramureșului. Laurențiu Ulici degaja înțelepciune și spirit ludic, inteligență și logică, o poftă continuă de a comunica, creând în preajma lui un spațiu intelectual și un tonus vital, care nu înțepeneau în proiecte și idei fixe. Era preocupat de destinul acestui popor, în multe din ipostazele sale, plasat între spiritul lui Mitică, dar și cel al lui Hyperion.
În Oximoronia (România), Mitică și Hyperion suntem, lucrul nu poate fi tăgăduit. Mi-a mărturisit, într-un interviu, că, pentru el, toată viața, Steaua Polară s-a numit Maramureș. Își amintea adesea, că, undeva, în apropiere de Sighetul Marmației, dar într-o altă țară, stă înfiptă o bornă care vestește călătorului că se află în centrul geografic al Europei. De la această bornă, până la Atlantic, e tot atâta distanță câtă este de la ea, până la Urali. Așa a formulat conceptul kilometrul zero al Europei, plecând de la borna din nordul Sighetului.
El a trecut de la vorbă la faptă. A intuit că în Maramureș există o mișcare literară care avea nevoie de aripi. Și s-a făcut ziditor dar și dătător de zbor. Ne-a spus să nu uităm: „O să dureze mult, foarte mult, până o să facem ceasuri ca elvețienii, mașini ca nemții, sau rulmenți ca suedezii, dar avem un avantaj competitiv indiscutabil asupra lumii întregi, nimeni nu face cultură română mai bine ca noi.” Pe un asemenea ecran, a proiectat generații și promoții literare. Ne-a mai atras atenția că limba română este mult mai inteligentă decât românii. Nici nu ne trece prin cap că suntem vorbiți de limba română, ne spunea adesea. A fost mentorul, puțin zis, al Festivalului de poezie de la Sighetul Marmației, socotindu-l una din acele rare oaze de poeticitate necoruptă. Din 1974, avându-l alături pe Laurențiu, ne-am făcut o onoare secretă de a respinge producțiunile lirice tributare mediocrității, apelând la tactici dintre cele mai inventive, pentru a împlini strategia păstrării nealterate a condiției estetice proprie discursului poetic.
La Sighetul Marmației a inițiat o intersecție literară, un kilometru 0 al literaturii române tinere. Iar, din 1979, la Desești, am fixat nordul poeziei românești. Lămurindu-l pe Nichita să fie nașul acestui nou punct cardinal în poezia contemporană. Era și semnătura stelară a lui Laurențiu Ulici. Ca președinte al Uniunii Scriitorilor din România, pentru câteva zile a mutat sediul instituției în Maramureș. Dicționarul literaturii române scris, prin prezența multor scriitori în Nord, i se datorează și prietenului nostru. Noi eram la început câțiva entuziaști, Ion Ardeleanu-Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Spiridon Pralea, cărora m-am alăturat de la început. Apoi energia manifestării a fost sporită de alți confrați sigheteni. Am scris acest text fiindcă astăzi, 6 mai, este ziua în care a venit Laurențiu pe lume, în urmă cu 77 de ani. S-a stins din viață straniu, acum douăzeci de ani, intoxicat cu monoxid de carbon, într-un sat din Făgăraș, unde tocmai își lansase o carte.
Laurențiu Ulici a fixat Steaua Polară a poeziei române tinere, din ultimele trei decenii ale secolului trecut, în Maramureș. Noaptea, din pridvorul casei părintești din Desești, văd cu limpezime stelele multor consacrați de astăzi. Nu-i așa, Matei Vișniec? Steaua Polară, fixată de Laurențiu Ulici, pe cerul Maramureșului, lucește cel mai bine, toamna, când se arată multor scriitori din țară și de peste hotare, care vin în acest sat de pe Mara. Vin să-și recupereze tinerețea literară. Este binefăcător să simți că cineva care intră în somn, într-un somn etern, lasă în urmă fapte și cărți, care sună uneori ca un semnal de trezire.
