Dilemele pandemiei

0
30

Fac parte dintre acei muritori care-și numără zilele săptămânii și după apariția ziarelor și revistelor. Și asta o fac de peste o jumătate de veac. Când eram licean la Sighetul Marmației, așteptam cu emoție ziua de joi, când venea la chioșcul de ziare, din fața cinematografului, revista „România literară.” Și cu același reflex am rămas până în ziua de astăzi. De vreun sfert de secol, ziua de joi s-a îmbogățit cu apariția unei publicații, girată de prozatorul Augustin Buzura, pe când era președinte al Fundației Culturale Române, care a crezut într-un demers jurnalistic purtător de idei. Radu Cosașu i-a dat numele de „Dilema,” devenind, din anul 2004, „Dilema Veche.”
Conducerea editorială a fost asumată de scriitorul Andrei Pleșu. Care și-a alcătuit o selectă și inteligentă echipă redacțională. Le remarcam pe Tita Chiper, soția romancierului Alexandru Ivasiuc, și poeta Elena Ștefoi, laureată în Maramureș, la Desești, apoi ambasador al României în Canada. În ultimii ani, dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, și el premiat la Sighetul Marmației, avea o rubrică săptămânală despre interogațiile Europei. Cu aceste afinități, am devenit un cititor dilematic. Într-o lume în care se vindeau idei gata împachetate sub formă de certitudini, ori neadevăruri de tulburat lumea.
Aud că în aceste vremuri pandemice, publicației îi este greu să supraviețuiască. Se confruntă cu o iminentă dispariție. Andrei Pleșu, cel care a stat la cârma revistei 27 de ani, recunoaște că în condițiile de acum nu cade a se plânge. Mor oameni, moare piața muncii, mor ramuri importante ale vieții economice și financiare. Mor certitudini care păreau definitive, este lovit mediul privat cu inserții tradiționale, mor speranțe și instituții care purtau semnul duratei. Cu umor fin, Andrei Pleșu a anunțat această nedorită stare de fapt. Spune scriitorul: „Nu idolatrizez o publicație alături de care sunt. Dar nu pot fi melancolic că ea dispare. Într-un moment de comă, nu se găsește nici un salon de reanimare.”
Ieri dimineață, un gălăgios comentator se bucura, cu gura până la urechi, că revista își va înceta apariția. Făcea un păcătos rechizitoriu intelectualilor. Erau luați peste picior cei care au scris în paginile ei, erau ironizați cititorii care o cumpărau în fiecare joi. Ori o citeau pe internet. Am devenit, brusc, un cititor revoltat. Ce ai, domnule, cu mine? Cu noi, cititorii. Dar și cu cei care au clădit prin vreme revista. Se vede că moartea caprei vecinului este și o expresie a invidiei culturale. Se confundă competiția cu ura. Vom ajunge să dorim moartea vecinului pentru a-i lua capra. Satisfacția meschină e semn bun, prezența revistei în lumea noastră a lovit acolo unde trebuie.
Conducătorul revistei își amintea că Radu Cosașu spunea că o revistă se face dansând. Dar cum moare? Eu sunt trist, în timp ce alții se bucură. Știu că revistele literare au fost de două veacuri încoace cea mai fidelă oglindă a climatului literar, un veritabil laborator al creativității literare, locul de unde începe performanța literară. Avem exemple la îndemână. Inclusiv revista „Nord Literar.” Pentru a depăși criza prin care trecem, se face apel, pe bună dreptate, la solidaritate, la grija celui de lângă tine. Dar se vede că, în asemenea situații, solidaritatea nu este virtutea de care avem nevoie. Trăim, ca toată lumea, un fel de buclă a timpului.
Matei Vișniec, privind de pe malul Senei, are o viziune îngrijorătoare asupra viitorului culturii. Se prefigurează o catastrofă culturală, provocată de pandemie. În toate țările afectate de noul virus, cultura a avut prima de suferit. Și tot ea va avea neprevăzute urmări. Teatrele, cinematografele, opera au fost primele care s-au închis. Ce să mai spun despre anvergura festivalurilor! Niciodată internetul nu va putea înlocui frenezia sentimentului de a fi laolaltă, într-o sală de teatru. Nici bucuria vie de a aplauda un spectacol într-o seară de concerte. Ori magia de a privi o expoziție.
Evident, țin seama de starea de fapt, de pericolele care ne pândesc. Dar eu discut acum de consecințe. Mă întreb cum se gestionează cultura în vremi de pandemie? Matei scrie că Franța a trecut la gestionarea crizei culturale. S-a mobilizat pentru a ajuta artiștii. Se face mult pentru sprijinirea scriitorilor, editorilor, actorilor, compozitorilor, artiștilor plastici. Guvernul a instituit un fond de solidaritate pentru artiști. În Franța protejarea culturii face parte din tradiția vieții politice. Dar la noi? Observ încercări timide.
Noi nu suntem Franța, îmi veți spune. Deocamdată noi mai stăm în casă. Sper să nu avem cu o dilemă mai puțin. Cu toate dificultățile financiare care ne pândesc. Deoarece, spunea Blaga, exodul din cultură ar duce la abolirea umanității ca regn. Nimeni nu dorește asta.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.