Numele poetului sârb Adam Puslojic, membru de onoare al Academiei Române, este cunoscut multor maramureșeni deoarece în drumurile lui prin Nord a lăsat urme adânci. Semne de cuvânt pe pământ și pe cer. Dar mai ales în crucea de prietenie a poeziei. Vinovat de urcarea lui Adam în Maramureș este fratele lui din două țări, Nichita Stănescu. Cu care a împărțit pâinea poeziei la sud și la nord de Dunăre. După cum se știe, Nichita a fost de două ori în Maramureș. Adam știa despre urcarea lui pe trupul țării. Când m-am întâlnit cu el, în urmă cu un sfert de veac, la Festivalul Internațional de Poezie “Lucian Blaga”, de la Cluj-Napoca, poetul cu barba hirsută din Belgrad a început să recite din odele călătoriei. Așa ne-am cunoscut, ne-am împrietenit și ne-am dovedit prețuirea, clădind o carte, sub podul lui Apolodor, despre Nichita Stănescu și alți poeți din lume.
Cu fiecare întâlnire, Adam mi se releva cu o energie seducătoare, care a făcut Dunărea să fie râu, nu un fluviu cum este pe hartă. Cu înfățișarea lui christică, tulburător în sinea lui, ca o lumină aprinsă în istoria Balcanilor, poartă cu el sabia jertfei de la Câmpia Mierlei. La prima lui venire în Maramureș, dimpreună cu Dora Stănescu, soția lui Nichita, Adam a căutat urma pașilor marelui său prieten. I s-a părut că-l vede în ușa bisericii, apoi în umbra stejarului din cimitir, în pridvorul casei mele părintești, în ochii mamei Doca. S-a așezat pe un lemn noduros și a scris într-un caiet că satul meu a devenit o țară, două țări, o veșnicie. Apoi a provocat armonia emoției, socotind că ajuns pe aici, în spațiul acesta de om pregătit. Atunci a întâlnit un om cu doi bivoli și a exclamat: Ce bine, Doamne, că nu m-ai uitat!
Ideile acestea sunt puse pe portativul a două splendide poeme. A fost un alt eveniment provocat de Editura „Proema”, care i-a tipărit trilogia „Asimetria durerii,” un fapt editorial care a devenit istorie literară. În carte se spune că slujirea poeziei este durere. Antologia este piciorul unui pod, care se întinde din Maramureș până în Valea Timocului. Ținutul de naștere al lui Adam. Ca într-un ritual al nunților necesare, i-am întors și eu vizita, în satul lui natal, Cobișnița, din Valea Timocului. Ducerea s-a datorat domnului Alexandru Peterliceanu, nașul antologiei „Trilogia durerii” a lui Adam. Pentru mine a fost cea mai mirată călătorie în numele prieteniei. Numai cu Basarabia și Bucovina de Nord se poate asemăna. În curtea lui umbroasă, în casa natală, ca un mic muzeu al literaturii și picturii, am descoperit esența gândirii lui Adam. Atunci, în sufletul nostru, am înfrățit cele două așezări natale. Încununate de apoteoza de la Felix Romuliana, fosta reședință a împăratului Galeriu din Dacia Ripensis.
Am vorbit atunci cu români de pe Valea Timocului Roșu. Și acum îi mulțumesc lui Adam pentru neuitata călătorie de cunoaștere. Din când în când mai vorbesc cu Adam. Recentul dialog l-a găsit acasă, la Cobișnița. Mi-a vorbit de prieteni comuni: Radomir, Srba, Brata, Firulovici. A ridicat în curtea lui busturile poetului Negos, ale Sfinților Lazăr și Sava și al lui Decebal. În Negotin, orașul așezat la trei frontiere, cu o semnificativă populație românească, se vor busturile lui Eminescu și Nichita. A venit și peste Serbia pandemia. Adam s-a gândit la noi. A formulat o emoționantă scrisoare, primită mai zilele trecute. Ne scrie Adam: „Mă gândesc la voi, dragi prieteni din România. Lista o am în creier și în inimă. Personal și detaliat, cu amintiri fraterne, frumoase și pure. Personal. Din om în om, natural și pe neașteptate, brusc și fulgerător, tot mai îngrijorat și tot mai atent.
TRĂIM acum o viață de cutremur tectonic din SUFLET, isusiacă, adamică și evatică. La Comedia Divina, cum spune Dante. Simbolic trăim între cele două versuri celebre din poezia română: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Eminescu) și „Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbește” ( Stănescu ). AVEM liniște și răbdare, MEREU. Privim foarte sus, spre stele și constelații. Spre Părintele nostru. Amin!”
I-am răspuns cu aceleași cuvinte ocrotitoare. În numele Maramureșului și al poeziei. Ne-am dat întâlnire în Piața sârbească Nichita Stănescu din Ploiești și apoi în Maramureș. Unde s-a născut ca poet român, cum s-a definit el însuși.
