Lecturile și filmele, prudentele plimbări prin oraș, la redacție și cumpărături, drumurile la Desești sunt formele mele de manifestare cotidiană. Toate stau sub semnul unei griji pandemice pentru familia de aproape, pentru cea de departe. Trăim o încordare sufletească nedefinită, știm că virusul există, dar nu știm locul în care s-a născut. O confruntare între viață și moarte. Și doctorii și pacienții sunt crispați. Este o suspiciune universală. Chiar o frică de care unii nu țin seama. Ce-i de făcut? Unde fugim de acești nori care nu mai pleacă din preajmă? Mi-am adus aminte că suntem în Anul Beethoven, 250 de ani de la naștere (decembrie 1770 ). Mi-am luat drept ghid volumul lui Stendhal despre marele compozitor. Câteodată și cuvintele au simfoniile lor. Le-am ascultat. Splendid refugiu din această lume dezlănțuită. E adevărat, nu este ușor să ajungi pe meleagurile împărăției sale.
Am avut noroc să-mi inițiez auzul, pe vremea când eram elev la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației. La ora de muzică universală, profesorul Stuparu ne aducea un magnetofon “Tesla” și ne punea să ascultăm Simfonia a V-a. El ne-a spus că se mai numește și Simfonia destinului. Bătea cu degetele în catedră, după acordurile partiturii, și ne zicea: „Așa bate destinul la poarta vieții!” Nu uit până în ziua de astăzi acele momente. Apoi am învățat și despre întâmplări din viața lui Ludwig van Beethoven. De pildă, episodul cu Napoleon Bonaparte, care, pentru compozitor, a fost idealul Revoluției Franceze. I-a dedicat o simfonie. Dar în anul 1804, când Napoleon s-a autoproclamat împăratul francezilor, Beethoven a fost dezgustat spunând: „Ți-am scris ceva, ce nu mai meriți!” A luat pagina cu compoziția și a șters dedicația.
Filozoful francez H. Taine s-a întrebat retoric, la vremea lui: „Cine este Beethoven?” Tot el a răspuns: „Un mare om, sărac, surd, îndrăgostit, filozof, a cărui muzică este plină de vise gigantice sau dureroase.” Compozitorul s-a autodefinit ca proprietar de creier. I s-au făcut mii de portrete. Dar Beethoven este imaginea geniului romantic, care din suferințele omenești a produs o operă copleșitoare, ce va dăinui cât lumea. Am o percepție ciudată în legătură cu viața lui. Cu cât citesc mai multe cărți despre el, îmi este mai îndepărtat. Cred că este vorba despre miracolul eternei apropieri, cunoașteri și încântări. Cam așa arată destinul geniului. Ca un orizont care, cu cât crezi că ești mai aproape, el este de neatins. Compozitorul este precum steaua eminesciană, o vedem dar nu e. Sever Voinescu crede că există mai mulți Beethoveni. Este unul politic, admirator al lui Bonaparte, dar dezamăgit, cum am spus, de impetuosul corsican. Există și un Beethoven îndrăgostit, dar respins de contese. Există și un Beethoven, foarte tânăr, care merge la Mozart acasă pentru a-l cunoaște. Există și un Beethoven orgolios, stăpân pe lumea lui, care se plimbă cu Goethe și refuză să salute familia imperială.
Ca muzician, ne-a rămas imaginea compozitorului măreț, a dirijorului care stăpânea o mare orchestră. Cei care vă pricepeți puteți descoperi alți și alți Beethoveni. Că așa se multiplică titanii, să ajungă pentru fiecare generație. Când te referi la genii, cuvintele nu se termină niciodată. Ele sunt inventatoare de timp. Precum este și domnul Eminescu al nostru, și al lumii. S-a scris o bibliotecă despre viața și opera lui, dar avem sentimentul că descoperirea misterului abia începe. Dar autorul Simfoniei destinului, poate cel mai mare dintre cei mari, trăia un paradox. Era surd. Niciodată nu am înțeles asta. Un geniu al muzicii, să nu audă. Emoționant sunt descrise ultimele clipe de viață. Precum în legenda destinului, care bate la ușa compozitorului în deschiderea celei de-a cincea simfonii.
Era noapte, o furtună cumplită, compozitorul epuizat în pat, complet surd, deodată un tunet puternic și prelung afară. Inexplicabil, Beethoven deschide ochii în acea secundă, privește amețitor și încleștează pumnul ca și cum ar dirija sunetele furtunii, după care închide ochii și moare. Avea 56 de ani. Scena poate face parte din legendele adevărate, care circulau și în timpul vieții compozitorului. Preț de câteva minute, cred că v-am sustras de la neliniști și v-am amintit de Anul Beethoven. La radio se cântă „Oda bucuriei,” imnul oficial al Uniunii Europene. Și mă gândesc la actorul Paul Antoniu, bun prieten cu muzica genialului creator. Da, și asta face parte din simfonia destinului!
