Credința este umărul pe care te sprijini, și la bine, și la greu, și la bucurie, și la necaz, și în sărbătoare, și în zile obișnuite. Când omul nu mai înțelege lumea ca dar al lui Dumnezeu, spune preotul Ioan Ardelean, parohul Bisericii monument UNESCO din Desești, atunci se poartă fără responsabilitate.
Avem nevoie de credință, așa cum avem nevoie de felia de pâine zilnică. Ca să fim sănătoși și împliniți e nevoie să avem ca fundament credința și legea binelui. Iar ca să fim fericiți, nu avem altceva de făcut decât să ne construim și modelăm viața după legea credinței. Credința este și ea parte din ecuația stării de bine. Credința nu are nevoie de cuvinte, fiindcă Dumnezeu vorbește în tăcerea inimii. Ea nu este încrâncenare, ci lumină. Și cui nu-i place să trăiască în lumină.
Credința ne ridică din lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume. Prin credință, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par apropiate, așa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare. Credința este foarte aproape de inimile noastre, chiar dacă uneori rămânem doar la descifrarea sensului imediat al cuvântului.
Credința, așa cum o înțeleg eu, ne dă voie să spunem ce gândim, ce suntem, ce ne dorim. Este ca un fel de interogație asupra vieții, o altă perspectivă asupra vieții, cea mai frumoasă perspectivă. În dimensiunea sa cea mai profundă, credința nu este provocatoare, ci liniștitoare.
