Relația omului cu carnea a fost una îndelungată, omul consumând carne din cele mai vechi timpuri. Iată ce gândeau însă filozofii despre carne. Alimentul care a ajutat oamenii să supraviețuiască în condiții grele, dar i-a și îmbolnăvit, prin bolile transmise la om.
Socrate n-a vorbit bine despre carne din cauza posibilelor consecințe sociale și consecințele nefaste pe care consumul l-ar avea asupra corpului și sufletului. Pitagora era vegetarian, deoarece nu putea să treacă peste suferința animalelor sacrificate, dar și pentru că se presupune că sufletul omului se poate întrupa într-un corp animal. Opunându-se și întrebuințării lânii și pieilor. Pe de alte parte, Aristotel stabilea în cartea sa, Istoria animalelor, o scară a ființelor care autorizează consumarea animalelor în temeiul lipsei lor de morală. El afirma că omul se află în vârful unui lanț în care se succed continuu animalele.
Sunt multe interpretări despre motivul trecerii de la activitatea de vânătoare, la cea de păstorit și agricultură. Cel mai des invocat este faptul că oamenii au fost forțați de împrejurări să treacă la agricultură pentru că epuizaseră resursele disponibile prin vânătoare și cules. Începea epoca în care oamenii își produceau mâncarea. Alți filozofi cred că la baza acestei schimbări majore au stat și anumite credințe religioase, ideea fiind că în toate credințele și religiile sacrificiile de animale au avut un rol extrem de important pentru a-i îmbuna pe zei.
