Scriam, ieri, despre o adorabilă și profundă prezență publicistică a unor elevi de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare, în prestigiosul săptămânal de informație și analiză culturală „Observatorul Cultural” din București. Am decupat în articolul precedent, din textele publicate, o gândire matură, despre chipul lor în pandemie. Mi s-a părut că prea repede au activat din dicționar cuvinte cu încărcătură neguroasă, care le-au marcat vârsta predispusă la zbor și visare, stări, firesc, ornate de aura entuziasmului. După depănarea amarului, și-au dat seama că au încă rezerve de lumină sufletească. Din lumea confuză în care ne trăim speranța au desprins și multe învățăminte. Ștefan Eugen Alexandru constată că deși nu și-au dorit, au stat prea mult cu ei înșiși, acceptând mai greu alte opinii. Și, totuși, „nimeni nu dorește să fie nervos ori supărat. Este o stare care poate fi tratată cu o viață socială cât mai amplă, chiar în aceste timpuri în care virusul ne așteaptă la orice colț de stradă.”
Bogdan Ciceo este extrem de tranșant cu mass-media, care „corupe mințile cu tragedii, ură și teamă. Omul își dorește să ajungă cineva, dar este obligat să fie altcineva, imitându-i pe cei care au ajuns pe meleagurile succesului.” Dar sunt mulți tineri care „transcend nevoile și dorințele societății, formându-și singuri destinul și luându-și fericirea din lucrurile mici din viață. De multe ori, aceștia nu se lasă la fel de ușor văzuți de restul lumii.” Adrian Ioan Oșan constată și schimbări bune. Scrie: „Dacă ar fi să vorbim despre cei care au avut cel mai mult de câștigat, ar fi simplu: sunt cei care au văzut, în tot acest timp, o oportunitate, o ușă deschisă și s-au folosit de diverse mijloace, reușind să profite, să învețe lucruri noi. Să nu uităm că timpul câștigat de unii care au stat acasă a făcut ca aceștia să-și descopere talente, abilități și competențe.” Maria Poduț își învinge scepticismul apelând la o cumpănă între dezamăgire și lumină: „Omul poate fi fericire, bucurie, frumusețe sau noblețe, dar poate fi și tristețe, suferință, urâțenie ori josnicie. Poate fi iubire, altruism, bunătate sau empatie, dar poate fi și dușmănie, egoism, răutate sau indiferență.” Alexandra Berci extrage și ea din pandemie firul de lumină, necesar demnității vieții. Chiar decantează din această confuzie părți de luat în seamă: „Cu toate acestea, pandemia are micile ei părți bune, timpul ne-a ajutat să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne bucurăm de orice lucru, fie el cât de mic, să ne agățăm chiar de razele soarelui ce trec prin geam, și luminează camera în care ne ducem viața.”
Denisa Breban picură câțiva stropi de nădejde, ceva din puterea omului de a se adapta: „Prin urmare, schimbarea a fost, în unele cazuri, pozitivă, iar în alte cazuri negativă – aceasta a avut loc în funcție de permisivitatea fiecărui individ. Firea omului se schimbă prin propria putere. Pe de altă parte, tehnologia a devenit unealta principală la care oamenii au apelat în aceste vremuri tulburi, transformându-se în nucleul funcționării vieții.” Alexandra Bodea duce observația în domeniul credinței, când ne-am redescoperit pe noi: „Da, eu cred că în ceea ce privește biserica, noi am fost manipulați să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Și ne întrebăm de ce am ajuns aici? Din această pandemie am învățat multe. Am învățat că sănătatea este cea mai importantă, am învățat că timpul cu familia este cel mai prețios, am învățat că trebuie să apreciem viața și să fim recunoscători pentru tot.”
Iar Flavia-Maria Miclăuș, după ce comentează cu durere atacurile asupra celor din prima linie, nedreptatea aplicată celor care salvează vieți, își caută un punct de sprijin în această derută care ne-a cuprins pe toți: „Poate că această pandemie are și un sens bun, acela de a realiza că lumea nu se învârte în jurul nostru și că fiecare acțiune pe care o facem poate avea consecințe grave asupra celorlalți, dar și faptul că trebuie să fim mai buni cu noi înșine și cu semenii noștri.” Ideea profesorului Ion Țiplea de a-și stârni elevii să comenteze lumea în care trăim mi se pare de apreciat. Este o probă de eliberare prin scris. Iar elevii au dat dovadă că știu să interpreteze, cu maturitate, un fenomen care a cuprins lumea. M-au bucurat acuratețea scrisului, acribia detaliilor și încrederea în ziua de mâine. Au curajul luminii și puterea de a învinge răul. Am pe cine să mă bazez.
