Este sâmbătă, deci la rubrica mea este ori istorie, ori cultură. Că așa este în tradiția cotidianului nostru. Astăzi voi povesti despre un lăcaș de cult din Țara Moților; Biserica de lemn din Albac, cu un destin impresionant în istoria noastră. Din păcate mai puțin cunoscut. Din când în când, mai povesteam despre acest monument călător, cu membrii și simpatizanții Societății „Avram Iancu” din Baia Mare, condusă de Ioan Tuhuțiu. Acolo, pe văile și crestele Munților Apuseni, apărarea credinței strămoșești a însemnat un act de eroism în fața agresiunilor imperiilor din jur. În ciuda interdicțiilor, moții au ridicat biserici de lemn, precum cea din satul Albac, ridicată în anul 1752. Construirea de biserici, în ciuda interdicțiilor, era o formă de rezistență a ortodoxiei. Una dintre cele mai frumoase construcții ridicate de moți este Biserica de lemn din Albac. Care și-a îndeplinit cu prisosință menirea pentru care a fost înălțată. Aici a fost cantor și Nicula Ursu, zis Horea.
Ca prin minune, lăcașul a scăpat de prigoana generalului Bukov, care a ras de pe fața pământului vreo 300 de biserici și mănăstiri ortodoxe din Transilvania. Deși s-a construit o Biserică Mare, moții din Albac au dorit să păstreze bisericuța, ca o sfântă relicvă, căci le amintea de Horea, cel care a dat semnalul începerii revoltei, trăgând, de aici, clopotul bisericii, fabricat la Viena. În anul 1905, Nicolae Iorga, călător prin Ardeal, inclusiv prin Maramureș, a ajuns și în lumea lui Horea din Albac. Așa a aflat de manevrele autorităților austro-ungare de a o mistui prin foc. Marele istoric l-a pus în temă pe Ion I. C. Brătianu, în acel moment ministru de interne în guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza. Cei doi oameni de stat și de cultură au căutat, împreună, și au găsit soluția salvării acestui simbol al credinței și suferințelor moților. Așa, pe la sfîrșitul lunii august 1907, Ion I. C. Brătianu și soția lui, Elisa, sub pretextul pasiunii pentru istorie și locuri pitorești, au plecat cu automobilul, pe tăcute, în Ardeal, respectiv în Țara Moților.
Brătianu și soția sa au călătorit sub nume de împrumut: doamna și domnul Ionescu. Această aventură riscantă, în Austro-Ungaria, stat ostil României, a fost relatată, ulterior, într-o carte. Ajunși la Albac, cei doi… Ionești s-au oprit în fața celebrei bisericuțe. Le-a venit în ajutor un tânăr teolog, care a povestit tragedia care s-a apropiat de sfântul lăcaș, și cum a fost salvată de la desființare. Ministrul sub acoperire era muncit de gândul salvării bisericuței. Seara la cină, dimpreună cu preotul și învățătorul puseră lucrul la cale. Adică să transporte biserica pe moșia liberalului de la Florica. Pentru mascarea adevăratelor intenții, marfa a fost declarată ca lemn de foc. Excelența Sa, domnul ministru de interne al României, cu ajutorul intelectualilor din sat, a obținut actul de donație de la consiliul parohial și dreptul de a fi transportată în România.
Cu ajutorul unor săteni de încredere, s-a demontat biserica de lemn, bârnă cu bârnă. Lemnul a fost stivuit la marginea drumului și protejat cu materiale vegetale. Apoi, în cel mai mare secret, bisericuța a fost transportată iarna, pe sănii trase de boi, o sută de kilometri, până la calea ferată de la Turda. Și de acolo, în vagoane speciale, până la moșia Brătienilor, de la Florica. Autoritățile austro-ungare, deși vigilente în Țara Moților, s-au prins târziu cine era domnul Ionescu. Și au apreciat că ministrul de interne al României a cumpărat bisericuța în scop politic și nu ca lemn de foc. Ordinul de interzicere a transportului a sosit prea târziu în gara Turda, așa că trenul cu prețioasa marfă a trecut în România. Și, biserica din Albac, din inima Munților Apuseni, aflată sub stăpânire străină, a fost salvată de la foc, în mod ingenios, în iarna anului 1907, de Ion I. C. Brătianu, ministrul de interne al României. Și transportată, tot ingenios, peste Munții Carpați, și refăcută pe moșia Florica a familiei Brătianu, lângă orașul Pitești.
Curând, după biserică, au venit meșterii dulgheri, din Albac, și împrejurimi, care i-au dat strălucirea de odinioară. Așa, moșia marelui liberal participă direct la martiriul Ardealului. După moartea lui Brătianu, biserica a urcat o altă Golgotă. A cuprins-o părăsirea. A căzut în uitare. Dar a venit a doua salvare. Din partea Patriarhului Iustinian Marina, care, văzând-o înclinată spre ruină pe moșia liberală, a decis mutarea ei la Băile Olănești. Acum, după atâta zvârcolire prin istorie, Biserica lui Horea din Albac stă în credință și rugăciune, în celebra stațiune. Am fost impresionat de acest destin al unui lăcaș istoric, cu valoare nemuritoare. Și unificatoare ca națiune. De aceea am scris acest text. Și m-am gîndit ce a făcut un mare om politic liberal, pentru sentimentul românesc al ființei. Oameni politici de astăzi, să nu uitați pilda marelui Brătianu! Poate îl urmați. Toată aventura patriotică a fost pe cheltuială proprie.
