Restul care lipsește (caetera desunt)

0
544

Unele cuvinte rămân multă vreme în starea lor imponderabilă, cea de definiție literară, până când, la un moment dat, realizezi că le poți asocia sensul cu o experiență tangibilă de viață. Atunci cuvântul se atașează dintr-o dată de un gol care există de ceva vreme în suflet și cumva, această asociere are un oarecare efect tămăduitor.

Pentru noi, cei care am ajuns să ne ducem traiul peste hotare, un asemenea cuvânt este adjectivul dezrădăcinați. Ocazional, fiecare dintre noi ne intersectăm cu acest cuvânt, însă ține de domeniul deceniilor să i se perceapă cu adevărat adâncimea și ca noțiunea pe care o reprezintă să se închege în întregime în fiecare dintre noi, realizând o conexiune unică și ultimă între minte și suflet.
Să trăiești departe de familie, într-o altă civilizație, cu alte valori culturale și spirituale și cu repere arhetipale complet diferite de cele ale spațiului în care te-ai născut și ai copilărit, este, dincolo de anumite satisfacții legate de realizarea personală și profesională, o traumă cu adevărate dimensiuni Schopenhaueriene și Beckettiene. Dacă trecerea în neființă definește o extremă a dezrădăcinării, traiul departe de casă este, sub multe aspecte, o moarte vie.
Preluând conceptul de la Pitagora, Platon a afirmat că existența noastră ca ființe conștiente se află la confluența dintre lumea reală, fizică în care trăim și tărâmul non-fizic al ideilor și al formelor abstracte. Dezrădăcinarea însă are o dimensiune transcendentală, este o traumă a modernității în care se suprapun și se îmbină, pe lângă cele două realități definite de Platon, realitatea prezentului trăit și realizat într-un spațiu nou, nefamiliar și străin, și cea a unui prezent posibil, dar nerealizat, ale cărui origini rămân pentru totdeauna atașate de tărâmurile natale.

Acum aproape zece ani, vizitând apartamentul din oraș, tatăl meu remarca: „E nițel straniu să revezi un spațiu în care știi că ai locuit cam treizeci de ani și să te simți totuși stingher și străin, ca și cum te-ai întâlni cu un peisaj pe care l-ai părăsit și de care te-ai despărțit nu neapărat spre a nu-l mai vedea vreodată. Camerele, rămase intacte, nu reușesc însă să alunge sentimentul de gol și de răceală creat în suflet prin absența îndelungată de a-l locui, împreună cu familia, cum a fost altădată. Până și cărțile din rafturi ori tablourile de pe pereți parcă le privești de la mare distanță, senzație dată însă doar de trecerea timpului de când n-ai mai stat permanent în preajma lor. Așa ne obișnuim, de fapt, să ne despărțim de lucruri până în momentul în care părăsim însăși această lume, cu mai mult sau cu mai puțin regret după cum te surprinde destinul”.

Același sentiment mă încearcă și pe mine la peste 10.000 de km distanță: golul de acasă, golul de acel prezent care continuă să se deruleze, dar pe care eu nu îl mai locuiesc, golul sufletesc al dezrădăcinării.
În noiembrie, începând cu ziua morților, pentru familia noastră se împletesc, precum firele unui mărțișor alb-negru, zile de naștere cu zile de trecere în neființă.
Parcă bunicii mei și tata s-au înțeles să își transfere ștafeta. Tata a venit pe lume în 14 noiembrie 1944, la o zi și patruzeci de ani diferență (13 noiembrie 1984) de când bunica mea a trecut întru cele veșnice. Bunicul meu a văzut lumina vieții în 22 noiembrie 1921, zi în care (în 2015) tata a trecut pragul revers.
Cu pandemie sau fără, luna noiembrie mă găsește mereu meditând la aceleași întrebări fără răspuns. De unde mă aflu, cum să îl comemorez pe tata și, odată cu el, pe toți cei dragi care au trecut întru neființă? Cum să o fac într-un mod semnificativ care să conteze și pentru fiicele mele, Amelia și Alexandra? Ce tradiții pot să le ofer, aici și acum, într-o lume atât de diferită? Ce le-ar spune acuma bunicul Gusti dacă ar fi aici?
Aduc din bibliotecă jurnalul moștenire. Caut și găsesc o întrebare care le face curioase. Îmi ima­ginez că l-ar fi întrebat:

„Tu, bunicule, ce ai fi vrut să te faci când te gândeai că vei crește mare?”

Și bunicul Gusti le-ar fi răspuns: „Nu îmi amintesc să fi vrut să mă fac ceva când voi fi mare. Știu doar că mi-a trecut prin minte la un moment dat să mă fac aviator, când am văzut primul avion zburând peste satul meu natal, din care un tânăr la vremea aceea am aflat că a devenit pilot de încercare la Brașov. În rest, mai știu ca mama mea voia sa mă fac preot, dar n-am înțeles din ce motive”.

„Dar moda, bunicule, care era moda pe vremea ta?”

„Nu am fost niciodată ahtiat după modă și nu m-am dat în vânt după asemenea tendințe trecătoare, repede perimate. Pentru mine tot ce e la modă ține de lumea aparențelor și e efemeră ca și acestea. Originea modestă, țără­neas­că nu m-a încurajat nici să cred că pot ajunge să am acces la tendințele modei și să țin pasul cu ele. În zilele școlii de atunci nici moda nu avea puterea și influența de astăzi. Tot ce mă preocupa era să nu arăt neîngrijit în hainele pe care le aveam, procurate din venituri modeste. Atmosfera cenușie, cazonă a epocii îndemna mai mult la uniformizare decât la manifestarea originalității în vestimentație. Totuși mi-am descoperit o anumită înclinație spre extravaganță prin atracția pe care o exercitau asupra mea obiectele unicat, neîntâlnite la alții, inclusiv în maniera de a le purta: umbrelă, ochelari, pălărie.”

„Ai avut profesori favoriți, bunicule? Ce influență au avut asupra ta?”

„Pentru mine există, pe baza propriei experiențe, două categorii de profesori, favoriți pe dea­supra: 1) categoria profesorilor care te tulbură prin felul în care îți prezintă cunoștințele, nu te lămuresc în totalitate, dar te determină să gândești și tu la cele învățate; 2) categoria profesorilor ordonați și sistematici, care te ajută să înțelegi cele predate într-o viziune și o perspectivă unitară, parcurgând disciplinat și coerent treptele cunoașterii. În ce mă privește, am încercat să profit de pe urma ambelor categorii, primii îndemnându-mă să fiu creativ, cunoașterea nefiind niciodată un proces încheiat, iar cei din a doua categorie stimulându-mă să fiu bine informat, avizat și doct în materia la care te pricepi cel mai bine. De aceea, n-am neglijat luarea de notițe după cursuri, alcătuirea de fișe și rezumate după lecturile făcute. Fetele bunicului, vă indemn să știți să apreciați libertatea care vi se oferă și vi se respectă în alegerea drumului de urmat în viaţă și vă doresc să ajungeți mai departe decât mine și părinții voștri ne putem imagina că veți ajunge! Să aveți mult succes!”

Seara de 22 noiembrie e pe trecute și bunicul Gusti se retrage în camera de alături, iar fetele se duc la teme.
O urnă cu puțin pământ de la mormintele celor dragi de acasă, niște poze vechi pe care an de an le desprăfuiesc și le înșir într-un mic altar în camera de zi, o vază cu câteva fire de crizanteme plantate de mama în grădina proprie și multe lumânări pe care le aprind, le ard, le înlocuiesc și iar le aprind aproape zilnic. A recrea atmosfera de acasă a zilelor de Luminație din trecut e imposibilă. Îngenuncheată în fața acestui mic altar, urmărind flăcările timide și pâlpâitoare ale lumânărilor, așa cum o făceam acasă în copilărie, încerc să construiesc o punte imaginară peste spațiu și timp, care să dea naștere unui arhetip ce îmbină realul, simbolicul, cele două prezenturi paralele, care au devenit o nouă tradiție pentru mine și pentru familia mea de acum și de aici, de peste ocean.

Ioana COZMUȚA
Noiembrie 22, 2021
Sunnyvale, California

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.