Asistăm la scene cutremurătoare! Seară de seară, telejurnalele ne ţin de mână pentru a vedea ce se întâmplă în aceste zile pe harta Europei. Mii de oameni, adulţi ţinându-se unii de alţii ori târând după ei copii mai mari ori mici de tot sunt surprinşi în pelerinajul ce şi l-au propus de bună voie. Nu este la mijloc nici îndemnul biblic ştiut („La anul la Ierusalim!”), nici pelerinajul clasic în căutarea locurilor sfinte (Mecca, Muntele Athos sau mai ştiu eu ce). Şi nici exodul care a durat nişte decenii dinspre Estul sărac şi blamat în toate către Vestul bogat şi proslăvit în toate. De astă dată se preling prin soare ori pe sub lună oameni în căutare de linişte şi de siguranţa zilei de mâine, cât mai departe de locul unde au văzut lumina zilei.
Copil fiind, ascultam la mine în sat, la Dăneştii Chioarului, istorisiri captivante despre inşi plecaţi din vatra părintească, lăsând totul în urmă pentru a se rostui acolo, departe, prin America. Păreau poveşti pentru copii. Pe măsură ce m-am mărit, am descifrat mai bine şi tâlcul acestor ieşiri din casa ta de dragul străinătăţii. America se lungea, se lăţea, creştea precum Făt-Frumos din poveste. Avea nevoie de mână de lucru şi aducea la sine doritori din toate punctele cardinale. Mai puţin de la Polul Nord şi Polul Sud, aveam să-mi dau seama. Altfel, când plantaţiile de bumbac din Sud au cerut-o, au început mişcările în căutare de negri rezistenţi la căldură şi destul de uşor de ţinut în mână. A fost nevoie de grădinari şi plantatori de orez? Au fost puşi pe lista priorităţilor galbenii-japonezi, chinezi. Europa a fost privită cu alţi ochi. Conchistadorii îşi făcuseră singuri agenda. Englezii, olandezii, francezii se simţeau la ei acasă, fiecare cu partituri proprii. Dar cineva trebuia să semene grâul ori porumbul, să îngrijească ogoarele, să strângă recolta. Oraşele se zbăteau sub povara fabricilor de tot felul, a negustoriei avântate. Aveau nevoie de hrană, de slujbaşi destoinici, de negustori la prăvălii oricât de mici. N-a avut decât cu mâna ori cu ochiul semn a face… Apusul şi răsăritul şi-au trimis întracolo oameni puşi pe muncă. Doar că nu era cum doreau ei, ci precum hotăra noul stăpân. Pricepută foarte în a-şi sluji propriile interese, toţi vrem asta, dar de ieşit ies doar la cei puternici, America şi-a fixat anual cote de import privitor la emigranţi. A început prin a stabili criterii. Lista celor ce urmau să fie admişi-chemaţi sau veniţi de bună voie începea cu sângele albastru. Aşadar, britanicii pe primul loc. Apoi, nemţii, scandinavii, francezii. Spaniolii, italienii, mai pe urmă. Esticii, ca un secol mai târziu, abia de prindeau trenul în vagoanele fără locuri. Era, să se înţeleagă, emigraţia de ordin economic. Intrau în discuţie dezrădacinaţii pe acest criteriu.
Dar a intervenit Lenin şi ai săi şi au creat o altă pătură de călători de nevoie: expatriaţii politici. Secolul 20 va fi marcat de afluenţa lor, de susţinerea lor din afara ţării de origine. Abia când schimbările de pe Mapamond din finalul veacului n-au mai creat oprelişti la plecare, s-au manifestat cu asprime limitatorii de curse. Luaţi-o mai încet, par a spune şi astăzi guvernele asaltate de cererile de azil în exces, peste puterea lor de absorbţie. Dezechilibrele se păstrează, totuşi. În sensul că migraţia dintr-o parte în alta a globului perseverează. Doar că ea are coloratura „angajatorului”. El hotărăşte cine vine la cină, introducând bolnăvicioase discriminări. Doctori sunteţi? Veniţi de grabă. IT-işti? Nici-o problemă. Funcţionari? Ce să căutaţi, n-avem noi destui?
Ce se întâmplă, nu chiar de azi de ieri, nu seamănă cu ce spuneam mai sus. Cetăţenii unor ţări aflate în impas – războaie interne ce nu se mai termină, sărăcia care nu se va potoli niciodată, nesiguranţa zilei de mâine – hotărăsc cu de la ei putere să-şi ia lumea în cap şi pornesc încotro văd cu ochii. Unde vor să ajungă? Oriunde e loc şi pentru ei. Şi cam pe unde s-ar putea întâmpla asta? În Uniunea Europeană, oricum. Dar nu în orice ţară, ci pe acolo unde este loc de casă şi masă. Spaţiul Schengen pare a-şi fi creat această spaimă. Prin urmare, direcţia de mers este stabilită.
Cum se ştie, Italia a fost prima luată la ochi de către navigatori din imediata apropiere – libanezi, tunisieni, alţi africani. Vase de orice mărime, în absenţa oricărei centuri de siguranţă, se aruncă în mare. Unii ajung, unde nici ei nu ştiu unde, alţii nu ajung nicăieri.
Asistăm la escaladarea marşului spre Vest, originar prin ţări ale Orientului Mijlociu – Siria, Afganistan, Pakistan – unde luptele de interior nu se mai termină. Mărşăluitorii ajung, de regulă, în Grecia, dar nu bolnavi de dorul de a vedea Acropole ori de a descifra oracole la Delphi. Au în cap să treacă degrabă în Macedonia, de aici în Serbia şi mai departe în Ungaria. De aici, deschisă-i calea spre alte zări cu adevărat de soare pline. Germania de fapt reprezintă platoul în căutarea căruia merg sute de kilometri, în condiţii doar de ei ştiute. Aduce a pelerinaj religios acest trumatic drum fără sfârşit la care se angajează acesţi nefericiţi. Nu ştiu ce îi aşteaptă la capătul drumului, nu ştiu nici măcar dacă acest capăt există. Dar din mers nu se opresc.
Ne putem închipui ce uriaşe probleme aduc cu ei exilanţii. Sau imigranţi, cum vreţi să le ziceţi, deşi nu e tot aia. Pentru că una este să pleci de la tine din sat, ştiind că un unchi din partea mamei are un loc pe prispa casei sale şi pentru tine, găsind din când în când şi câte ceva de pus pe masă, şi alta e să apuci calea codrului cu traista goală şi fără siguranţa că vei avea de unde să bei o cană de apă.
După cum vedem, e mare zarvă la nivelul decidenţilor: Ce ne facem, cum o scoatem la capăt dacă vin şi peste noi? Situaţia nu este una folclorică, la care să se răspundă cu gura pe jumătate: Lasă, c-o să trecem noi şi prin asta! Fenomenul ia proporţii ameţitoare. Într-o singură zi, Macedonia a fost tranzitată de un număr de trei mii de exilanţi. În decursul a şapte luni, în Uniunea Europeană au pătruns 340.000 de imigranţi clandestini. În Germania se aproximează la circa 800 de mii de imigranţi(de patru ori mai mulţi decât anul trecut).
Sunt aici două aspecte care se intersectează. Este în primul rând spaima autorităţilor, generată de neputinţa găsirii de soluţii concrete, rezonabile şi suportabile. Într-o casă, oricât de bogată, nu pot găsi adăpost decât un număr finit de musafiri nepoftiţi. Pe de altă parte, intervine preocuparea lor şi a tuturor de a nu trata cu neînţelegere o situaţie ce riscă să devină de neînţeles. Sunt de acord că oricât ţi-ar fi de greu, trebuie să te strângi pe cât de mult poţi pentru a nu lăsa în viscol nişte fiinţe umane care cred în omenia ta. Aşa cum sunt de acord cu apelurile repetate la o atitudine cuviincioasă faţă de aceşti năpăstuiţi ai sorţii. Ei nu sunt, în fapt, nişte aventurieri, chiar dacă exodul de acest fel lasă loc şi la interpretări lejere. Sunt nişte disperaţi, nu terorişti sau criminali. Au nevoie de ajutor şi nu de pedepse.
Europa, Uniunea Europeană, în primul rând, se confruntă cu o mare provocare. Vocile care se aud dinspre diverse azimuturi sunt născute din convingerea că situaţia nu se rezolvă de la sine. Deocamdată însă aceste glasuri publice rostesc mai degrabă doar avertismente, nu şi angajamente, rezolvări. Cred în şansa unei operaţii fără urmări, fie şi pe cord deschis. Când? N-am un răspuns.
Nicolae BUD
